Nu mi-a fost dat să citesc vreun alt prozator care să fi pătruns mai adânc "apele" sufletelor celor care au trăit experienţa comunismului. Zicea aşa Kundera: "Cel care trăieşte printre străini se mişcă într-un spaţiu vid, deasupra pământului, fără acea plasă de protecţie pe care o întinde oricărei fiinţe umane propria-i ţară, unde se află familia sa, colegii săi, prietenii săi şi unde se face lesne înţeles în limba pe care o cunoaşte din copilărie...". Nu au trecut de când am citit şi am reflectat asupra celor spuse, în lumina propriei experienţe, într-un Paris al anului 1990-91, până când am primit o veste surprinzătoare, la care am să mă refer mai jos, nici trei zile. Trăiam acolo feeria libertăţii proaspăt cucerite, în oraşul "lumină", aveam oarecare succes cu câteva expoziţii de ceramică via Bremmen şi părea că mi-am descoperit locul unde o să-mi trăiesc viaţa, până la ultima clipă a ei. Vorbeam franceza cu aqccent, începusem să şi râd (prosteşte în viziunea mea) ca şi ei, să mă mir, să gesticulez aşa cum făceau ei, amicii mei francezi.
Mă integrasem, credeam eu, era frumos. Cartierul latin, cafenele, buchiniştii de pe Sena, Boulevard St. Michel, magazinele, totul, totul era minunat. Dar nu ştiu cum s-a întâmplat: deodată am început să măresc involuntar, fără vreun scop sau motivaţie gândită anume, frecvenţa telefoanelor către casă. Sunam prieteni, cunoştinţe, amici. Nu erau telefoane mobile, aşa că începusem să fiu cunoscut la butiq-urile de pe Avenue Mozart, unde locuiam, ca un vaşnic schimbător de bani mari în fise de telefon. Asta a durat vreo două luni. Şi tot aşa, până când într-o zi m-am trezit de dimineaţă cu un gând care nu mai lăsa alte gânduri să existe în inima şi în sufletul meu. Trebuia să mă întorc acasă. În momentul acela am început să împachetez.
A doua zi luam trenul spre România. Şi acum vestea despre care vorbeam la început: ieri am primit un telefon de la un prieten bun, stabilit după 1990 în minunatul München. Misch (Michael) Reisenauer, vecinul meu de casă, tovarăşul meu de planuri de evadare din "raiul comunist", dar şi tovarăşul meu de suferinţă atunci când am fost prinşi de grăniceri la frontieră şi bătuţi crunt, m-a sunat să-mi spună că se întoarce definitiv acasă. Nu mi-a dat timp să mă mir sau să-l întreb despre motivul deciziei sale. Era entuziasmat că se întoarce să repare casa părintească (o casă săsească de toată frumuseţea, pe vremuri!) şi, mai ales, fiindcă plănuia să înghesuie totul, douăzeci de ani de agoniseală, într-un TIR. La început m-am mirat. Cariera lui "de sas", revenit după ‘90 în ţara lui de origine, Germania, în a cărei limbă excela, inteligenţa şi profesia lui de electronist, poziţia lui importantă în staff-ul gigantului BASF m-au făcut pentru un moment să mă îngrijorez.
Mă gândeam că a păţit ceva. Dar nu. Nu era nimic, slavă Domnului, de genul acesta. M-am bucurat că-mi recâştigasem un prieten şi mă gândesc cu bucurie că vom sta, ca pe vremuri, în curtea lui mare, acoperită de viţă de vie şi vom depăna amintiri. Că, iată, într-un fel sau în altul, "cercurile" adevărate (măcar unele!) şi importante ale vieţii se închid până la urmă. Apoi, m-am gândit la Milan Kundera, la adevărul spuselor lui şi la miile de dăţi în care am afirmat enervat şi dezamăgit că o să părăsesc această ţară. Ultima dată a fost când nu mi-a venit să cred că mai bine de cinci milioane de concetăţeni s-au dus de bună voie la vot şi au pus ştampila "votat" pe numele lui Traian Băsescu, pentru a doua oară. Am spus atunci public că intenţionez să părăsesc această ţară care se autodistruge.
Dar n-am plecat. Poate pentru că am ştiut întotdeauna că nu fac parte dintre cei pentru care "ibi patriae, ubi bene". Nu-i condamn şi nu-i critic pe cei care pot fi fericiţi în altă limbă şi în altă ţară. Mai mult, diferite "întâmplări"- dacă ceva poate fi întâmplător pe lumea asta -, mă fac, periodic, să-mi amintesc dimineaţa aceea când într-un apartament de pe Avenue Mozart m-am trezit cu gândul că în ziua aceea nu puteam face altceva decât să-mi adun bagajele şi să plec spre casă. Acum, odată cu telefonul lui Misch, mi-am reconfirmat că, desigur, acel gen de fericire găsit "în altă parte" nu este şi nu va fi niciodată al meu. Nu am o explicaţie pentru asta decât aceea pe care o dau şi au dat-o mai bine decât mine atâţia oameni care numai de lipsă de suflet nu pot fi acuzaţi şi pe care îi iubeşte o lume întreagă, de la Milan Kundera şi până la Octavian Paler. "Putem avea multe ţări, dar nu putem avea decât o singură patrie" spunea făgărăşanul Paler, parcă în continuarea lui Nichita Stănescu, a cărui Patrie era chiar "limba română"...
Aş putea continua. Dar mă opresc aici. Azi l-am sunat din nou pe prietenul meu, Misch. Îmi era teamă să nu se fi răzgândit. Era fericit că găsise un TIR în care să-i încapă şi mobila, la care nu voia să renunţe nicicum, nu ştiu de ce. L-am întrebat vag despre adevărata cauză a hotărârii lui, dacă aceasta există şi mi-a spus că nu are un motiv anume. Doar, fără să ştie de ce, începuse în ultimul timp să dea tot mai multe telefoane în ţară, iar într-o dimineaţă s-a trezit cu singurul gând că trebuia de îndată să se întoarcă acasă.
