Lumea în chiloţi. Moartea mică

Pare paradoxal sau, oricum, aiurea să vorbim despre ceea ce putem numi o lume a chiloţilor, în momente în care un cetăţean român, în deplinătatea facultăţilor mentale, serios, la vârsta maturităţii depline recurge la gestul extrem.

Acela de a se sinucide din cauza propriului său preşedinte. Şi nu oricum: ci în durerea incomensurabilă a arderii.

Un compatriot stropindu-se cu benzină în faţa reşedinţei preşedintelui, în faţa Palatului Cotroceni, şi apoi dându-şi foc. Alături, o pancartă în care spunea de ce a ajuns să recurgă la acest gest: "Jos dictatura Băsescu". Atât. Explicit. Fără echivoc. Reacţia preşedintelui, a omului care într-un fel esenţial contribuise la înfăptuirea acestei nenorociri: tăcerea indiferentă!

Acum câtva timp, un alt cetăţean, pe nume Sobaru, se arunca, în dorinţa de a se sinucide, de la balconul Parlamentului, ca semn de protest împotriva politicii Guvernului. Reacţia Guvernului şi a parlamentarilor puterii? Au şters în grabă sângele de pe parchet şi au continuat votarea legilor care consfinţeau moartea prin sărăcie. În tot acest timp, în ţară e cald. Lumea se plimbă impasibilă prin oraşele ţării în chiloţi, mai lungi sau mai scurţi, până deasupra gleznei sau deasupra genunchilor, albi, negri sau coloraţi, cu buzunare sau fără. Dar, oricum, tot un fel de chiloţi... Femei şi bărbaţi par că maxima lor concentrare stă în a evita căldura. Şi cum poţi face asta, cu aerul că faci cel mai normal lucru de pe pământ, decât adoptând moda chiloţilor?

Peste tot, ca altădată blue jeans-ii, chiloţii par să fie principala preocupare în adoptarea vestimentaţiilor verii. Peste tot, în bănci, pe stradă, la terase, în baruri, la birou, la restaurant, contrazicând parcă orice cod al bunului simţ, chiloţii par a fi regii neîncoronaţi ai alegerii vestimentare. Oameni tineri sau cu vârste nedefinite defilează în chiloţi cu aerul cel mai firesc de pe pământ. Sau, dacă dorim, ne putem imagina că toţi aceşti purtători de chiloţi au, de fapt, de făcut treburi extrem de importante. Iar dacă le e prea cald nu vor putea fi deloc eficienţi. Şi, deci, poartă acest accesoriu vestimentar doar pentru a fi cu creierul mai limpede, pentru a putea gândi mai bine, pentru a-şi mări propria performanţă intelectuală. Privind aceste mici "insule" în chiloţi am avut, deodată, revelaţia unei panorame a societăţii. Insule singuratice într-un ocean al nesimţirii şi indolenţei. Milioane de chiloţi
de toate mărimile şi culorile purtând de ici-colo în ei, destine însingurate, preocupate doar de modelul, lungimea şi culoarea hainelor care îi duc spre maximă singurătate. Pe dată mi-a venit în minte răspunsul, pe care nu voiam, de fapt, să mi-l dau, la întrebarea care pur şi simplu mă îngrozeşte.

Acea încercare de a găsi un răspuns la lipsa de solidaritate cu doamna Rotta, care astă-iarnă, sub ochii şi trecând printre sufletele goale ale clujenilor, protesta, şi ea, singură, denunţând aceeaşi dictatură care l-a împins pe acel om să-şi dea foc. Mă uit la oamenii în chiloţi cum şi cât de pătrunşi sunt de importanţa propriilor gesturi... "Chiloţari" analizând imagini din dosare, lucrând pe laptop-uri moderne, discutând însufleţit cu alţii în chiloţi. Tot ceea ce îi uneşte, şi asta e, de fapt, chiar răspunsul la nedumerirea mea, sunt, de fapt, chiloţii. Mi-e milă de cei care credeau că viitorul acestei ţări
va fi "rezolvat" de ceea ce ei numeau "generaţia aşteptată". Fiindcă acea generaţie, căreia putem să-i spunem mai adevărat "generaţia în chiloţi", nu pare să fi observat că de câtva timp trăim într-o dictatură.

O dictatură adaptată la anul şi la exerciţiul politic al anilor în care trăim. Sunt convins că dacă lui Ceauşescu îi dădea prin gând să lase liber la purtatul chiloţilor, la televiziunile tabloide şi paşapoarte, ar fi fost şi acum preşedintele României. Din chiloţi, în căldura toropitoare, nu pare să conteze că 200.000 (două sute de mii!!!!) de cetăţeni români sunt ascultaţi oficial de serviciile secrete, că arestările şi reţinerile unor persoane se fac exclusiv pe bază de interpretări (uneori literare!) ale stenogramelor discuţiilor înregistrate între doi sau mai mulţi oameni. Oamenii în chiloţi par să nu fie sensibili la reapariţia "statului poliţienesc" din anii ‘50, nici a încălcării flagrante a Drepturilor Omului, a Constituţiei, nici a folosirii abuzive a arestărilor preventive, cu scopul de a-i discredita pe toţi cei incomozi unui regim condus după reţeta unui "neo-cezarism" cu profunde şi repetate acte care pot defini lejer dictatura.

Oamenii în chiloţi scriu fericiţi pe bloguri, pe Facebook, pe pereţii WC-urilor, se distrează, îşi trăiesc viata în culmea bucuriei, cu badge-ul la gat şi cu sticla de apă plată în mână. Nu pot să-mi imaginez ce este în sufletul d-lui preşedinte Băsescu; în mintea lui nici nu mă interesează să ştiu cum şi ce, mă îngrozeşte şi doar ideea de a şti asta. Dacă vreau să ştiu ceva, acel "ceva" este doar felul în care se gândeşte d-sa şi toţi cei care distrug destine fără să clipească din ochi la moarte.

A lor şi a altor oameni. Cum o privesc, cum o aşteaptă. Sunt tentat să evoc în legătură cu asta bancul acela în care deschizând uşa, după deranjul îndelungilor insistenţe la sonerie, un bărbat dă cu ochii, jos, în faţa pragului, de o moarte în miniatură. Un schelet cu coasa, etc. O moarte mică. Totuşi, se sperie cumplit văzând-o. Dar moartea îl linişteşte: "Nu te speria!, i-a spus omului îngrozit-, eu am venit să iau hamsterul!". Probabil că tot aşa se va întâmpla şi în cazul acesta. Unii îşi curmă viaţa în mod extrem, cu maximum de curaj. Îşi dau foc, se aruncă de la înălţime, în disperarea de a arăta semenilor un pericol imens. Ceva evident, un fapt îngrozitor, pe care cei mulţi par să nu-l vadă. Însă alţii nu-şi pun problema că la un moment dat vor da socoteală pentru tot ce au făcut, pentru toate destinele frânte pe care le lasă în urmă. Dacă nu aici, pe pământ, atunci sigur în faţa unei morţi care, indiferent de "dimensiuni", e aceeaşi.