Justiţia în impas

Justiţia în impas
Discuţia despre justiţie, la noi, bate pasul pe loc din cauza problemelor rău puse.

 

 

 

 Bunăoară, unii proclamă suficienţa de sine a sistemului judiciar şi confundă la grămadă soluţiile acestuia cu dreptul, ba chiar cu justiţia. Aceştia le pretind tuturor - cu totul anacronic în epoca comunicării - tăcerea asupra procedurilor şi deciziilor ce afectează, fie şi potenţial, orice cetăţean.
În orice discuţie asupra justiţiei este de asumat că dreptatea (justice, Gerechtigkeit) este valoare fondatoare a societăţii, că ea se promovează prin legi, că legea se aplică prin sentinţe date în instanţe de cei îndrituiţi. Mai este de asumat că imparţialitatea judecării speţelor şi independenţa actului judiciar sunt valori ce fac o societate astfel încât să merite să se trăiască în ea.

Din toate acestea nu rezultă, însă, nicidecum, că o instanţă nu poate fi concurată, că sentinţele aplică automat legea, că legea şi sistemul judiciar realizează din capul locului justiţia, că, într-un cuvânt, acţiunea judiciară este imună la erori. Valoarea justiţie este sfântă, dar nu rezultă de nicăieri că dreptul şi aplicarea regulilor de drept sunt indiscutabile. Nu rezultă deloc nici că imparţialitatea judecării şi independenţa justiţiei ar fi ceva de seră, încât exclud, la rândul lor, orice discuţie.

Din împrejurarea că dreptatea are o poziţie crucială în societate nu derivă, decât cu preţul unui descalificant sofism (ignoratio elenchi), din păcate răspândit, nici că cei chemaţi să o aplice în litigiile vieţii sunt dincolo de orice răspundere, orice ar face. În fapt, între sentinţă şi justiţie se interpun atât de multe trepte de urcat, încât abia în situaţii puţin probabile (inculpatul, fiind în deplinătatea facultăţilor mintale, şi-a recunoscut vina, probaţiunea este apodictică, etc.) judecătorul poate spera că ajunge la drept şi, eventual, la justiţie.

Nu reiau ceea ce am spus despre realizarea justiţiei în intervenţii din ultimii ani: statul de drept nu se lasă „împroprietărit" de vreo grupare (Statul de drept, 2012); discuţia despre justiţie nu este rezervată cuiva şi se cuvine subordonată interesului public (Cultura dreptului, 2013); sunt încă mari obstacolele în faţa justiţiei (politizarea numirilor la vârf, personalizarea deciziilor politice, ignorarea legitimării, conceperea instrumentalistă a legii, dificultăţile obţinerii autonomiei sistemului judiciar) în România actuală (Piedici ale justiţiei, 2014); nevoia de a lămuri din nou coordonatele juridice ale vieţii private, aflate sub asediu (Viaţa privată şi sfera publică, 2014); nevoia de recuperare a demnităţii umane, ca principiu constituţional (Demnitatea umană ca principiu, 2014); nevoia angajamentelor etice în acţiunile ce urmăresc împărţirea dreptăţii (Neliniştea etică în drept, 2015). Acum aduc argumente pentru a disloca impresia identităţii dintre sentinţe, drept şi justiţie, arăt că discuţia actuală despre „independenţa justiţiei" este pe cale greşită şi amintesc, ca exemplu, lărgirea concepţiei despre acţiunea judiciară din partea unui judecător de înaltă calificare. Apăr ideea că, asemenea altor activităţi, justiţia include argumentarea publică, iar mult invocata „independenţă a justiţiei" nu numai că nu exclude discuţia argumentativă, dar o presupune printre condiţiile posibilităţii ei.

1.
Sunt cel puţin patru fapte care condiţionează acţiunea judiciară, funcţionarea sistemului juridic şi, în fond, atingerea justiţiei în deciziile magistraţilor.
Chiar jurişti cultivaţi şi reflexivi remarcă răspicat faptul că „adevărul juridic" este diferit de „adevărul vieţii". Primul este rezultatul unor proceduri şi formalisme, dreptul fiind, prin natura sa, general şi formal, în sensul bun. Al doilea este factual şi greu epuizabil. Diferenţa nu consolează. Desigur, ameliorarea legilor şi procedurilor poate reduce distanţa dintre cele două adevăruri, dar nu o înlătură. Tot ceea ce se poate face trece prin pregătirea şi conştiinţa magistraţilor.
Al doilea fapt este dificultatea de a oferi „demonstraţii". Ştim prea bine că, la propriu, abia în demonstraţii teza rezultă cu necesitate din probe. În limbajul necontrolat de logică al multor persoane, unele cu pretenţii, se crede, însă, că în instanţe, în drept în general, se fac demonstraţii, când, de fapt şi gândind riguros, sunt posibile doar argumentări. Abia în cazuri extraordinare (când, spre exemplu, inculpatul conlucrează la stabilirea adevărului sau probele sunt fără lacune) judecătorul poate oferi sentinţe ce derivă cu necesitate din probe. În rest, sunt, ineluctabil, numai „argumentări", plauzibile în grade diferite, fireşte, dar nu mai mult.
Al treilea fapt ţine de condiţiile independenţei activităţilor în societate. S-a părăsit de mult, prin forţa lucrurilor, ideea că autonomia vreunei instituţii se obţine prin sustragere din contexte. Pe cale de consecinţă, independenţa, care este autonomie sporită, se poate obţine cu atât mai puţin în afara contextelor. Ca fapt de experienţă, însăşi situaţia justiţiei din România ultimilor ani atestă că independenţa obţinută în afara dezbaterii publice este expusă asaltului unor forţe ce nu ezită deloc să o ia sub control. Oriunde, independenţa justiţiei se apără nu cu campanii sau sancţiuni administrative, ci cu profesionalismul soluţiilor din instanţe, nu prin tăcerea celor din jur, ci etalând, la nevoie, argumente mai bune. Profesionalismul magistraţilor este pavăza de fapt a independenţei, nu inspecţia opiniilor sau poliţia părerilor!
Al patrulea fapt ţine de condiţia generală a întreprinderilor umane: ele depind de o seamă de condiţionări dinspre subiectul care le iniţiază. Nu stăruim aici asupra profundei schimbări a înţelegerii cunoaşterii celei mai solide, care este cea a ştiinţelor experimentale. Adevărul nu mai poate fi socotit simplă oglindire, iar metafora „oglinzii" a cedat de mult, căci cunoaşterea depinde de un „prealabil", în care intră operaţia identificării obiectului, întrebarea ce se pune, limbajul, cadrul de referinţă, interesul conducător de cunoaştere, ansamblul conceptual, relaţiile de putere. Iar dacă în ştiinţele exprimentale cunoaşterea este condiţionată de toate acestea, ne putem imagina cât de condiţionată este cunoaşterea de „prealabilul" amintit în celelalte discipline şi, în particular, în aplicarea dreptului. Mai cu seamă atunci când, cultural vorbind, autonomizarea valorilor în practica vieţii - de pildă, a economiei faţă de tradiţie şi a dreptului faţă de politică - lasă de dorit.

2.
Astăzi, se poartă o discuţie despre „independenţa justiţiei", care nu rezolvă nimic, căci problema este de la început rău pusă. Nu mai insist asupra faptului că justiţia (dreptatea) este o valoare pretenţioasă, la care se ajunge greu, dacă se ajunge vreodată, oricare ar fi puterile unui judecător. O valoare fondatoare, cum am spus mereu. Dar această valoare se apără în ultimul timp, la noi, în manieră primitivă, prin pretenţia ca cetăţenii, inclusiv parlamentarii şi demnitarii, sau chiar şi cei care răspund, prin Constituţie, de funcţionarea sistemului judiciar, să nu se pronunţe asupra deciziilor justiţiei.
Să observăm că numai regimuri autoritare cer ca deciziile instanţelor judiciare să fie scoase din discuţie şi că nimeni dintre cei aflaţi în roluri publice nu este exceptat, în democraţia demnă de nume, de la întrebări şi de la obligaţia argumentării deciziilor, la nevoie. Există, din fericire, autonomii şi independenţe în societate. Dar independenţa se promovează - inclusiv de către medic, inginer, profesor, de oricine - prin profesionalism, nu în pofida acestuia. Independenţa se cultivă prin forţa argumentelor profesionale ale respectivului. Din nefericire, curentul noului dogmatism vrea o „independenţă a justiţiei" impusă administrativ, aşadar, indiferent de exprimarea profesională a celor îndrituiţi să promoveze dreptatea în litigii. Ei exaltă, de fapt, o cale greşită, ce constă în substituirea autorităţii profesionale cu măsuri administrative!
De ce se ajunge la noi acum la această greşită punere a problemei "independenţei justiţiei"? Cauzele sunt multiple, şi ţin de ceea ce se întâmplă de mulţi ani în sistemul juridic, care acum se vrea scos din discuţie. În definitiv, despre ce independenţă a justiţiei vorbim, când legile sunt formulate nu în interes public, ci în interesul grupurilor ce se dau drept public? Când carenţele pregătirii sunt atât de mari încât erorile de încadrare şi de gândire (sofismele) sunt la tot pasul? Când diferenţa dintre a avea o profesie atestată de diplome şi a te comporta ca profesionist este izbitoare în prea multe cazuri ? Când unele sentinţe sunt îndreptate vizibil împotriva cuiva? Când sistemul numirii unipersonale a vârfurilor, politizată de la început, a dat compromisurile care se văd cu ochiul liber? Când vocea profesioniştilor veritabili dintre jurişti este desconsiderată? Este mereu mai facil pentru unii să ceară "independenţa justiţiei", decât să rezolve problemele redutabile ale sistemului juridic. Este, se poate bănui, mai profitabil pentru aceştia să ceară independenţa justiţiei după ce au luat-o sub controlul lor.
Această situaţie plină de lacune nu este uşor de depăşit. Pe de altă parte, societatea actuală abia mai respiră sub corupţia ce s-a lăţit în "anii combaterii corupţiei" şi care nici măcar nu este cartografiată. Combaterea corupţiei la vârf, după cum se observă dintr-o privire, nu a descurajat deloc corupţia avansărilor şi a selecţiei personalului din instituţiile publice. În acest context, magistraţi ce vor să-şi conserve funcţiile, politicieni fără teme (pe care, de pildă, tema creării de locuri de muncă sau tema reindustrializării sau tema reducerii sărăciei sau tema serviciilor publice îi depăşesc) şi simplii carierişti apără "independenţa justiţiei" după ce s-au asigurat că cei care aplică dreptul îi servesc.
Dar justiţia nu ar trebui făcută independentă pentru că este afacerea cuiva; ea ar trebui să fie independentă în mijlocul interesul public şi, într-un sens, ca expresie a acestuia, interes pe care îl apără dezbaterea publică. Nu este apărare mai sigură şi mai durabilă a independenţei justiţiei în afara dezbaterii publice.
Se aruncă mereu în discuţie un considerent ce pare redutabil: ce zic autorităţile internaţionale? Desigur, opinia partenerilor de alianţe trebuie să conteze, după cum orice subminare a importanţei acestei opinii este dăunătoare României. Dar calitatea de membru al uniunilor de state sau al alianţelor celor mai prestigioase nu trebuie să fie pavăză pentru măsuri antidemocratice sau pretext de a sta cu mâinile încrucişate când se apucă pe căi greşite, pe care nimeni nu păşeşte în lumea civilizată. Se simte din plin nevoia unor reprezentanţi convingători ai ţării, care contează în discuţiile internaţionale prin personalitatea lor, în locul mulţimii activiştilor mimetici, ascultaţi pe la cancelarii doar protocolar. Pe de altă parte, trebuie restabilită funcţionarea efectivă, în sistemul nestrivit al tripartiţiei puterilor în stat, a instituţiilor reprezentative ale naţiunii, cum este Parlamentul, dacă vrem democraţie şi respect internaţional.
Este înşelătoare şi nu dă rezultate interpretarea după care România este într-o astfel de situaţie încât se poate face justiţie doar cu mijloace administrative, în forţă. O astfel de interpretare nu face decât să continue antagonizarea societăţii şi să prelungească corupţia endemică. Promovarea justiţiei este printre activităţile ce nu îşi ating ţinta decât dacă mijloacele sunt ale justiţiei înseşi şi dacă profesionalismul se exprimă exemplar.
Ne place sau nu, suntem după zece ani de incultură şi voluntarism la decidenţii principali. Patologiile caracteristice regimului - "preşedinţie africană", "constituţie fără constituţionalism", "promovarea sistematică a diletanţilor" etc. - nu puteau să nu lase urme în justiţie. A le identifica şi îndepărta este acum o chestiune de luciditate şi de răspundere.
În parte, neajunsurile sistemului judiciar au soluţii instituţionale. De pildă, o desemnare a magistraţilor scoasă de sub controlul vreunei persoane, revizuirea selecţiei şi pregătirii juriştilor, curtea cu juraţi în litigiile mai importante, vasta refacere a legislaţiei. Este de observat, însă, că România a intrat în procesul dureros al confruntării nu doar cu efectele mecanismelor corupte de selecţie, ci şi cu cele ale declinului profesional. Continua deteriorare a reformei educaţiei, din nepricepere şi calcule meschine, îşi are preţul ei ridicat, ce începe să se achite în multe domenii. Revederea fără întârziere a curriculumului pregătirii în Drept şi adaptarea lui cel puţin la ceea ce se face în ţări cu justiţie demnă de încredere este o altă chestiune de luciditate şi răspundere astăzi.

3.
Este reconfortant să observi eforturile de a scoate din clişee acţiunea judiciară din alte ţări. Am în vedere aici reflecţiile foarte calificatului preşedinte al Curţii Constituţionale a Italiei. După ce o altă personalitate din sistemul justiţiei europene, Ernst W. Böckenförde, a replasat "demnitatea umană" în faţa reglementărilor constituţionale şi a legat exercitatea profesiei de magistrat de "neliniştea etică", Gustavo Zagrebelsky (în Contro l'etica della verita, Laterza, Roma-Bari, 2009) caută să restabilească "îndoiala (dubbio)" în conştiinţa decidenţilor judiciari şi în conştiinţa publică, faţă de ceea ce iau ca indiscutabil când aplică dreptul. El pleacă de la trei premise simple - una din "tentaţiile satanice" din lume este obţinerea puterii (p.8); democraţia este metodă, nu conţinut al unei decizii (p.6), şi presupune "căutare continuă" (p.153); autocraţiile sunt interesate de "adevăruri certe şi de lupta contra erorii" (p.164) - pentru a argumenta o teză cu multe implicaţii. Această teză spune tot simplu că, departe de a se opune "adevărului", "îndoiala" îl face posibil şi este un "omagiu adus adevărului" (p.VII). Altfel spus, adevărul juridic se poate apropia de adevăr pur şi simplu punând sub semnul întrebării şi interogând chiar "certitudinile" admise prea uşor ale sistemului juridic sau în legătură cu acesta.

Dacă suntem interesaţi de democraţie şi de ataşarea la cultura creştină şi europeană - argumentează judecătorul italian - atunci nu putem să nu punem "îndoiala" înaintea "adevărului", ca treaptă nu spre împidicarea, ci spre atingerea lui. Iar noi nu putem să nu ne îngăduim în acest punct o întrebare la firul ierbii: dacă într-o justiţie confruntată cu o cazuistică bogată, de decenii, precum cea italiană, principalul judecător caută să instaleze o îndoială cuprinzătoare şi fertilă, inclusiv faţă de dogmele relative la justiţie, nu ar fi cazul ca în sistemele juridice mai noi să se ia act şi să se înveţe? Tocmai pentru a face din acţiunea judiciară instituţia independentă de care oricine are nevoie!

 

 

Comenteaza