Iubiţi-i pe cei care vă distrug!

“Iubeşte-mă când o merit cel mai puţin, pentru că atunci am nevoie....” Am citit asta în Sfinţii Părinţi ai pustiei şi trebuie să mărturisesc faptul că m-a contrariat această “esenţă” pur creştină.

Poate că pustia, cu privaţiunile ei asumate de acei oameni care au hotărât să-şi dedice viaţa unei idei, ne îndeamnă să asumăm, înţelegându-le, şi astfel de destine. Dar trăind aici şi acum, chiar dacă am încerca să-i iubim în continuare pe cei care ne fac rău conştient, privindu-ne în ochi, de cele mai multe ori, din apropiere sau de pe ecranele pline de ştiri ale televizoarelor, acest fapt poate doar să le stârnească acelora sau chiar privitorilor neimplicaţi maximum un hohot de râs dezinteresat. Căci majoritatea dintre noi, într-un fel sau altul, încercăm, atât cât ne dă mâna, atât cât putem înţelege, să-i iubim pe cei care ne distrug viaţa cu zâmbetul pe buze. Vieţile acestea date, mai mici sau mai mari. E bine, poate, că avem curajul să-i privim pe toţi aceştia care ne ucid în chiar lumina ochilor şi să-i iubim.

Măcar nu ne vor uita niciodată iubirea din lumina ochilor... Să-i admirăm pentru că au fost în stare să ne sufoce, să ne ucidă, încetul cu încetul, cu fiecare zâmbet înţelegător pe care ni-l adresează, cu fiecare discurs în care ne spun că trebuie să ne sacrificăm ca lor să le fie bine. Ar trebui să-i iubim mai mult decât pe oricine. Să fim fericiţi că putem să ne sacrificăm ca ei şi apropiaţii lor să poată fi fericiţi în continuare. Să-i iubim şi să considerăm că sacrificiul nostru este chiar preţul fericirii lor. Să nu întrebăm nici măcar cum de sunt în stare să asiste la înecul nostru lent, să-i iubim atât de mult, încât să le apreciem puterea de a nu se teme că distrug destine... Ar fi foarte bine să le dăm întotdeauna dreptate, să nu le cerem să ţină seama de ceea ce se întâmplă cu noi. Poate că ar trebui, ca să nu-i plictisim, să nu mai facem nimic, nici un gest din care să rezulte că îi iubim. Să ne mulţumim să-i iubim în tăcere, să aşteptăm un moment, cândva, în care ei poate îşi mai amintesc că existăm; să se mire că încă mai avem sentimente peste care noi, nu ei, nu putem trece. Că mai ştim ce înseamnă să-i iubim...

Poate, să le scriem scrisori lungi, de mulţumire. Şi de ce nu? Fiindcă, dacă n-ar fi fost ei care să nu merite iubirea noastră şi noi să-i iubim, totuşi, împotriva oricărei logici, atunci cum ne-am fi putut da seama că suntem în stare, asemeni părinţilor pustiei, să le dăruim atâta dragoste, chiar dacă ei fac ceva pe ea? Spunem întotdeauna ce suntem? Suntem întotdeauna ce suntem? Cum vom fi, oare, judecaţi când nu vom mai fi, când nu vom mai putea iubi, nici pe cei care ne fac bine, nici pe ceilalţi care ne ucid sufletele? Greu de spus. Aici îşi face fiecare propriile judecăţi: atât politicienii, cât şi cei care au crezut în ei. Dimpreună cu toţi aceia care mai gândesc şi cărora le mai pasă de ceea ce lasă în urma lor.

De aceea mi-ar plăcea să ştiu că măcar unul dintre politicieni ţine un jurnal intim, chiar dacă nu voi mai ajunge să-l citesc. M-aş bucura ca nişte oameni asemeni mie să poată citi cândva gândurile adevărate ale acestor impostori cu cravate, cu orgolii nemăsurate, care duc azi poporul la pieire. Să spună măcar acolo, în paginile acelea, cât de mult le pasă de ceea ce pretind că fac din convingere. Am citit şi continui să citesc, în ultima vreme, mai ales jurnale: sunt mulţi care îşi notează acolo propria căinţă, propriul regret şi propria neputinţă. Mi-ar plăcea ca toţi cei care au “ucis” destine pe lumea asta să aibă măcar pentru posteritate curajul de a răsfira între degetele propriei conştiinţe cenuşa pe care o lasă în urmă. Uneori, mi-e foarte greu să cred marele adevăr pe care, din nefericire, îl văd în fiecare zi, şi anume acela că oamenii, în majoritatea lor, au doar un simulacru de suflet, în cazul cel mai bun.

Şi de aceea oscilez zilnic între a crede că toţi aceia care trăiesc la fel ca oricare dintre oamenii de pe acest pământ (râd, mănâncă, beau, se distrează, au prieteni, părinţi, rude), având ascuns în străfundurile pieptului o inimă pietrificată şi rece, îşi vor scrie cândva măcar un jurnal, din care ceilalţi, citindu-l, vor învăţa că dezastrul are uneori chipul îngerului. Iar ca motto, pe acele volume de memorii ar putea fi scrisă fraza rostită de doamna du Deffand către prietena ei, doamna de Genlis: “N-am ştiut niciodată să iubesc nimic.” Degeaba mărturisea celebra doamnă în chiar apropierea ceasului morţii: “ A trăi fără a nu iubi nimic înseamnă a muri în fiecare zi.” Mărturisirea ne foloseşte, poate, doar acelora care citim acum despre imensa ei dramă. Oricum, n-ar fi cazul la cei despre care vorbesc eu. Aceştia se iubesc pe ei, pe apropiaţii lor şi atât. Le ajunge această iubire stearpă care până la urmă le va ucide sufletul... Iar pe ceilalţi, victimele lor, îi văd în continuare iubindu-i, aşa cum părinţii pustiei recomandă, fără a face un gest; îi vor uita, bineînţeles, în numai câteva zile. Oare cât de mult a fost ţinut minte nefericitul care s-a aruncat, în semn de protest, de la balconul parlamentului? O zi? Două? O săptămână?

Dar, probabil, cer eu prea mult. Iar părinţii pustiei nu ne spun nimic despre cei care nu sunt în stare de iubire. Ne spun doar despre cei care pot să sufere şi deci pot să şi iubească. Şi dacă asemeni celorlalţi, şi aceştia ar ţine jurnale, ele ar trebui, cu siguranţă, să poarte pe prima pagină acest motto din Nina Cassian: “Timpul e iute. Mai am câte un dar/de preţ - şi caut destinatari sub stele./S-ar putea să-i caut în zadar;/ şi am să mă-ngrop, ca faraonii, cu bogăţiile mele.”