În aşteptarea lui “fie ca...”

Iată, dragi cititori, că am ajuns, cu ajutorul lui Dumnezeu, şi anul acesta în ajunul perioadei care s-ar putea numi foarte bine perioada “fie ca...”. Este vorba despre acele zile care preced Sfintele Sărbători de iarnă, dar mai ales, sărbătoarea Crăciunului, poate cea mai mare din pleiada de momente sacre ale Ortodoxiei.

Acele zile în care, după cum ştim, dar nu recunoaştem nici în ruptul capului, dăm maxima probă a ipocriziei. Adunăm timp de un an (cu o mică haltă de “descărcare” în timpul Sfintelor Paşti), un imens bagaj de falsitate care în timpul sărbătorilor devine, subit, manifest. “Să fim mai buni în postul Crăciunului”, auzi mai peste tot sau: “nu, vă rog, luaţi carnea aceasta din faţa mea! Eu ţin post!”, spun gravi, afectaţi, mulţi dintre concetăţenii noştri, cuprinşi ca de streche de quasi-cunoscutele percepte ortodoxe, descoperite parcă peste noapte. Ne pregătim să primim sms-uri mai lungi sau mai scurte, cu fotografii sau grafică încropită din semne de punctuaţie; ecranele telefoanelor noastre se vor umple curând cu urări şi mms-uri, care încep neapărat cu deja celebrele fraze: “fie ca mirajul sărbătorilor...” sau “lumina Sărbătorilor să Vă aducă...”. Nu vreau să-i supăr pe cei care cu adevărat (mai) ţin la valorile religioase. Nu la ei mă refer, ci la aceia dintre noi care n-am mai fost la o biserică din copilărie, care nu mai ştim să spunem o rugăciune şi ne-ar fi greu, dacă ne-ar verifica cineva, să reproducem o parte cât de mică din “Tatăl nostru” sau “Crezul”. Noi, cei mulţi, care n-am mai făcut de mult o donaţie, nu am mai lăsat nici măcar un rest umil vreunui chelner, ca să nu mai vorbesc despre adevăratul mecenat.

Culmea că majoritatea acestei categorii speciale, care îşi aduc aminte doar la Sfintele Sărbători că sunt creştini, care, nu-i aşa, ar trebui să se comporte... creştineşte o compun mai ales marii îmbuibaţi, “les nouveaux riches”, aflaţi în funcţii publice, cei care s-au trezit peste noapte ajutaţi de pegra politică să devină şefi peste cuţitul şi pâinea “plebei”, pentru care consideră omeneşte să “lăcrimeze” cel puţin de Crăciun şi de Paşte. Doar în birourile acestor domni “superiori”, cărora li se mai cunoaşte pe umăr dunga lăsată de traistă, veţi putea “admira” imprevizibile şi fascinante expoziţii de icoane kitsch, statuete de trei lei, luate de pe la târguri, înfăţişând scene religioase. Numai pe aceşti domni îi puteţi vedea, când intraţi umili în birourile lor somptuoase, “ascunşi” între icoane şi flori exotice, ca între nişte morminte ad-hoc şi numai aceştia simt nevoia să fie mai buni de sărbători, astfel că îţi trimit semnul lor de prietenie: o sticlă de vin prost, un calendar cu efigia instituţiei şi câteva pixuri. Pentru angajaţi, dacă mai rămân din promoţionalele de anul trecut, încropesc câte o pungă. E semnul lor că sunt atenţi cu ceilalţi, că le pasă şi că dau din preaplinul lor şi celorlalţi.

Nu contează niciodată ce fac, cât rău pun în practică, celorlalţi sau cât rău gândesc în planurile lor. Pentru ei, ca pentru o seamă de alţi români din toate categoriile, nu contează decât ceea ce se vede. Ce e public sau ce se poate face public. Altfel, dacă ar uita să anunţe înainte ziarele şi televiziunile să vină şi să-i filmeze, nu şi-ar mai pierde timpul prin căminele de bătrâni, împărţind câteva portocale şi câţiva cozonaci. Nici n-ar face donaţii către centre de copii abandonaţi. Apoi, să nu uităm, vor apărea politicienii care, şi ei, îşi amintesc subit de amărâţii soartei din colegiile lor: din toată “sărăcia” încropesc pachete cu alimente luate de pe la clientela lor şi le duc la săracii din azile şi şcoli. Au zâmbete largi, care caută obiectivele camerelor de luat vederi, mângâie pe cap copiii, iau mâinile bătrânilor în mâinile lor, privindu-i galeş şi ascultă dezabuzaţi concertele improvizate în cinstea lor uitându-se la ceas, grăbiţi să ajungă odată acasă, la masa lor bogată, plină de musafiri aleşi...

Dar nu vă supăraţi chiar aşa: bine că mulţi dintre noi au frică de Dumnezeu şi îşi respectă conştiinţa şi tradiţiile. Fără emfază, fără “figuri în cap”, fără gestică de teatru, fără preţiozităţi mitocăneşti. Şi dacă acest popor rezistă, e, cu siguranţă, că printre noi sunt mulţi anonimi simpli care îşi fac cinstit o cruce, trăitori în frică de Dumnezeu. Milioane de oameni care regretă că au greşit faţă de alţii, care înţeleg postul ca pe o penitenţă şi ca pe o curăţire în faţa Marii Sărbători a Crăciunului. Cei care mai dau din puţinul lor şi altora, fără să conteze dacă află sau nu cineva. Cei care mai ştiu şi mai spun în fiecare zi o rugăciune şi mai aprind câte o lumânare pentru ei şi apropiaţii lor. Cei care sunt, de fapt, buni tot timpul anului, oameni de lângă noi pe care îi iubim şi care ne preţuiesc cinstit şi care nu mai au nevoie să trimită sau să primească sms-uri de felicitare şi care nu aşteaptă perioada lui “Fie ca...” pentru a dori celorlalţi, din inimă, “Sărbători Fericite”!...