Imagini transformate în icoane

Fugim... Fugim după lucruri şi situaţii care peste câţiva ani ni se vor părea, ca valoare, derizorii.

Tot aşa cum cele după care alergam acum câţiva ani ni se par lipsite de importanţă. Ce e de făcut, atunci, decât să încercăm să dăm sens clipei pe care o trăim.

Să facem din ea o sărbătoare, să împlinim clipa, aceea care ne-a fost dată. Căci dacă avem impresia că "ni se întâmplă" anumite lucruri minunate, greşim. În lucrurile care ţin de destinul nostru, de întâlnirile noastre esenţiale, de împlinirea sufletească, e, cu siguranţă, prea mult să ne imaginăm că ni se cuvin micile sau marile minuni. Dar dacă avem tupeul să credem, totuşi, asta mizând că vom putea, pe o cale sau alta, să ne "construim" noi ceea ce cândva ne-a fost dat şi nesocotind miza am pierdut, tocmai fiindcă am gândit aşa, vom fi "pedepsiţi" să căutăm la infinit ceea ce am avut cândva şi nu mai avem. Recent, cineva drag îmi spunea că, în timp, totul pare să aibă o rezolvare. Şi cu siguranţă că există această "rezolvare", care aparţine doar timpului. Fiindcă ea nu mai este nicidecum a noastră. E alta. Uneori, complet alta. Astfel că ar fi bine dacă am putea, măcar în momentele esenţiale ale vieţii noastre, să luăm o distanţă de ceea ce facem în acel moment şi să privim de acolo, înapoi.

Căci înainte e riscant. E necunoscutul, în care se poate întâmpla, într-adevăr, orice. Dar, până să privim într-un viitor, pe care e greu să nu ni-l imaginăm, de obicei frumos, plin de împliniri, mă gândesc că am putea analiza felul cum trăim. O analiză a felului cum a trăit sufletul nostru în ultimii zece ani, spre exemplu, mi se pare importantă, pentru fiecare om, pentru care sufletul înseamnă mai mult decât drumul fără amintiri spre dobândirea a ceva, a unei situaţii, a unei diplome, a unei funcţii, etc. Părintele Arsenie spunea că viaţa noastră e aidoma arderii unei lumânări. Astfel, spunea el mai departe, lumânările sunt deosebite: unele ard cu flacără mare şi scot un fum aspru, iar altele ard frumos, răspândind o aură frumoasă, aşa cum sunt pictate în icoane. Aici e locul, poate singurul, în care alegerea ne aparţine deplin. Putem alege, ca oameni, să ne construim viaţa sufletească din umbre sau din limpezimi. Sunt oameni inteligenţi, care îşi pierd sufletul fiindcă se iau prea în serios, sacrificând totul pe altarul acelei seriozităţi, cu ochii ţintă la farul care clipeşte pe o mare de frumuseţi irepetabile. Le vor pierde, iar când vor ajunge să atingă piatra rece a farului vor descoperi că sunt doar nişte oameni reci şi serioşi. Insula stâncoasă şi mică pe care se construiesc astfel de faruri e doar o bucată mai mare de piatră pustie. Vor privi în spate, căutând drumul greu până acolo, dar nu-l vor mai găsi. În trecut e deja prea întuneric. Oamenii inteligenţi...

Poate că, într-adevăr, nu vor fi niciodată fericiţi, dar unii dintre ei ştiu să vadă spaţiile unde pot fi liniştiţi şi cum pot să-şi trăiască propria pace sufletească. Există astfel de momente, astfel de imagini care sunt ale noastre, dar pe care le pierdem, aproape conştient, dorind să construim noi, în timp, altele mai frumoase. Trecem cu uşurinţă peste imaginile care ne sunt transmise, prin sentimente. Există astfel de oameni, pentru care transmiterea unei astfel de imagini este esenţa a ceea ce trăiesc ei. Dar nu ni se pare important ceea ce ne dau ei. Acelaşi părinte Arsenie spunea că imaginea comunicată cu afecţiune se transformă în icoană. Or, noi tocmai astfel de icoane distrugem, poate chiar ştiind că minunea aceasta nu ni se mai poate repeta niciodată. O facem minţindu-ne, folosind timpul, trecerea lui, ca ajutor. Întocmai cum un om căruia îi lipseşte un picior se ajută de cârje, susţinând că merge normal, ca oricare om cu ambele picioare sănătoase. Dar timpul ne va ajuta, mai ales, să privim în trecut şi să ne dăm seama că am fugit prin viaţa noastră după lucruri care acum nu ni se mai par a fi chiar atât de importante.

Şi tot timpul ne va spune că deşi putem privi critic în trecut, pe el, timpul, nu-l vom putea nicicum să-l întoarcem înapoi. Nici pe oamenii pe care i-am pierdut, în trecerea lui, fiindcă am fost sau ne-am dorit să fim prea serioşi. "Lăsaţi, - le vom spune nepăsători -, o să vă treacă supărarea (disperarea, tristeţea) pe care v-am provocat-o! Trecerea timpului va fi cea care vă va ajuta!", de parcă timpul înseamnă pentru toţi dintre noi uitare. Nu ştiu dacă pentru oameni timpul înseamnă uitare. Probabil că pentru majoritatea aşa este. Însă câtă împlinire se poate ascunde în viitorul unui astfel de om, care crede că altcineva, timpul, ploaia, catastrofele, vântul, căderea unui avion, lumina vagă a farului de pe insula pustie vor rezolva altceva decât problemele de simplă existenţă? Da, poate, pentru un an, doi, trei, timpul va estompa memoria, dar n-o va anula. Capătul unui drum înseamnă absolut de fiecare dată rememorare. Dezamăgirea sau bucuria fără "icoană" sunt semnele unei vieţi... Nu-i spun nicicum. Las pe fiecare dintre Dumneavoastră să aleagă ce cuvânt crede cu adevărat că poate, fără să se mintă pe sine, să scrie în locul celor trei puncte.