DISTRIBUIE
Cred că numai în România sunt atâtea feluri de a spune “mulţumesc”... Atâtea nuanţe, atâtea tonuri, chiar şi când scrii lucrul acesta...
Spui mulţumesc atunci când vrei să atragi atenţia asupra ta, spui mulţumesc când vrei să fii amabil, când ai terminat masa, când apreciezi un efort al cuiva, şi chiar când vrei să scapi politicos de cineva, când nu mai ai nevoie de el şi vrei să-l îndepărtezi fără să dai explicaţii...
E o simplă politeţe şi atât... Taximetristul care m-a dus de la Fiumicino la Roma, unul din miile de tineri italieni “corect” îmbrăcaţi, sigur de sine, cu un zâmbet şmecheresc, când m-a lăsat pe via Frattina, colţ cu via del Babuino mi-a spus cu o tandreţe greu de imaginat: “Grazie di tutto!” - ceea ce nu părea să semene deloc cu acel “Mulţumesc pentru tot” pe care îl auzi la noi. “Di tutto” nu se referea la ceva anume, aveam să-mi dau seama mai târziu, după cele câteva sute de “grazzie tante”, grazzie a lei”, grazzie signore”, şi, în general, după orice formă a politeţii romane. E ceva mai mult decât atât. Cel care îţi mulţumeşte nu o face doar ca să te “concedieze”, ca să scape de tine într-un mod civilizat; nu o face doar ca să pună punct unei scurte relaţii, fără istorie, fără background, fără implicări. E, pe undeva, adunată în dulceaţa “a”- ului prelungit şi un pic “cântat” parcă toată istoria unei civilităţi ajunse acum la o maturitate relaxată.
Îmi voi aminti întotdeauna de Mauro, taximetristul meu de la Roma. Mai întâi, fiindcă mi-a mulţumit, nu se ştie de ce, cu vocea caldă şi dulceagă a unui meridional get-beget, pentru atât de puţin, de fapt: o conversaţie în limba lui, veche şi muzicală, cei câţiva euro pe care i-am lăsat la despărţire, un “pour boire” nesemnificativ şi aprecierile mele cu privire la oraşul lui şi la oamenii locului. Mauro mi-a mulţumit cald, sincer, zâmbind larg, de parcă m-ar fi cunoscut de mult şi parcă i-aş fi făcut un mare favor. În fapt, eu eram cel care trebuia să-i mulţumesc. La fel de simplu, fără profunzimi(fiindcă ce astfel de profunzimi poţi să ceri unui “ mulţumesc”, “grazzie”, “merci”, etc. să întruchipeze?). Trebuia să-i mulţumesc că mă ducea de la Fiumicino la Roma cu maşina lui extrem de curată, cu aer condiţionat, că îmi zâmbeşte, că mi-a spus ce fel de muzică ascultă.
Era o muzică tristă, caldă şi emoţionantă. O voce bărbătesc matură îmi cânta despre lucruri triste din viaţă şi, într-un anume fel, mă apropia de oamenii aceia pe care aveam să-i văd, cu care aveam să vorbesc cele câteva zile din capitala italiană. Trebuia să-i mulţumesc, fiindcă mulţumită lui l-am descoperit pe marele cântăreţ şi compozitor care a fost Franco Califano, lui îi datoram discuţia extraordinară prin francheţea şi prospeţimea ei, care a durat tot drumul de la aeroport până în oraş. Şi datorită lui mi-am dat seama ce înseamnă, într-adevăr, un “mulţumesc” spus altfel decât în România. Mauro nu semăna deloc cu Marian, şoferul din Bucureşti. Deşi sunt amândoi oameni, deşi sunt amândoi şoferi de taxi, o lume întreagă îi desparte.
Aceeaşi lume care ne desparte pe noi, românii, de italieni. Poate că aici se vede cel mai bine, în acest “ grazzie di tutto”, ce înseamnă să trăieşti într-un oraş în care la fiecare pas te împiedici de marea istorie, ce înseamnă să trăieşti într-un oraş european care te formează uneori chiar împotriva voinţei tale. Fiindcă la Roma ţi se poate întâmpla să te întâlneşti seara, la un concert simfonic în aer liber, cu preşedintele ţării aşezat undeva în mulţime, cu o distincţie aristocratică şi cu o modestie greu de redat în cuvinte. La Roma poţi să stai pur şi simplu, ore întregi, să pândeşti vreun gest agresiv al vreunui trecător, ori vreo atitudine care să contravină cumva spiritului de un înalt civism pe care îl moştenesc cetăţenii, probabil, de zeci de generaţii. Îi eram dator lui Mauro cu o la fel de aspră sinceritate, aceea de a recunoaşte că cele câteva sute de ani care ne despart nu fac altceva decât să învrăjbească oamenii din est împotriva celor din vest. Era adevărat. Dar n-am reuşit să îi dau nici o explicaţie “prietenului” meu, taximetrist la Roma. Nu m-a întrebat nici dacă sunt bogat ori sărac, nici dacă aveam sau nu o prietenă în România. Era intrigat de ce anume îi uram noi, cei din ţările sărace, pe ei, locuitori ai istoriei adevărate şi nu inventate, de ce îi invidiem atât de mult pentru ceea ce înseamnă ei în această Lume a dezechilibrelor?
În simplitatea lui, Mauro ghicea atitudinea noastră, a celor mai mulţi, veniţi din est: o anume aroganţă pizmaşă, neputinţa de a ne înţelege trauma propriilor găuri din istoria noastră, precum un şvaiţer. Aroganţa şi nota de ură pe care o avem faţă de ei, “occidentalii”- italienii, fiindcă, de-a lungul istoriei, au avut curaj să-şi asume şi bunele, şi relele: de la Romeo şi Julieta, l-au “trăit” pe Garibaldi, pe Mussolini, pe Vittorio Emanuelle, mângâiaţi de Caravaggio, Tintoretto, Da Vinci, Titian şi atâţia mulţi alţii... Nu greşea deloc. A trebuit să-i dau dreptate şi să recunosc un sentiment de frustrare şi de apreciere a unei sincerităţi directe, însă deloc răutăcioase a acestui om simplu, un taximetrist oarecare din Roma. Nu era altceva decât mirare şi bunăvoinţă în toată atitudinea lui. Mi-a spus, între altele, - tocmai depăşeam Ostia şi Civitta Vecchia-, ca şi când s-ar fi simţit vinovat de toate acestea, că Roma a fost întotdeauna un oraş în dezvoltare şi în expansiune; ani de-a rândul, oamenii au venit şi s-au aşezat aici, însă niciodată furia estului nu s-a făcut simţită mai aprig decât acum.
Mi-a spus-o ca pe o poezie dragă inimii lui, că încă de pe vremea lui Constantin cel Mare, Roma avea deja 40 de arcuri de triumf, 12 forumuri, 28 de biblioteci, 12 basilici,11 terme şi 1.000 de băi publice, 3.500 de statui de bronz ale figurilor ilustre, 25 de statui ecvestre, 46 de bordeluri, 11 apeducte, 1.324 de fântâni arteziene stradale, două circuri pentru curse de care (cel mai mare fiind Circo Massimo, în care încăpeau 400.000 de spectatori), două amfiteatre pentru luptele de gladiatori, din care cel mai mare era Colloseum-ul, având între 50 şi 70.000 de locuri, 4 teatre, din care cel mai mare era Teatro di Pompeo, cu 25.000 de locuri, şi, în sfârşit, un stadion de atletism, Stadio Domiziano, cu 30.000 de locuri. Şi, cu toate astea, mă gândeam, în timp ce treceam de Teatro Marcello, Ventiquattro Maggio, aroganţa noastră e o problemă de poziţionare, de accente lumpen, poate de ruralism, combinate cu multă amărăciune, cu “ştiinţa” lui “a face rost”...
Dar cum să-i explic lui, un om normal al acestui pământ, că iluzia noastră de a pretinde că suntem superiori există tocmai fiindcă istoria ne-a altoit cu un şut în fund? Că pentru noi, esticii, şi mai ales românii, Europa civilizată este mai degrabă o iluzie şi o autoînşelare, că aşteptările noastre faţă de aceste popoare sunt pe cât de eronate, pe atât de iluzorii? Aşteptăm de la “ei” ori să ne înveţe cum să ne comportăm, cum să facem lucrurile durabil şi serios, fie aşteptăm să ne dea bani şi/sau reţeta bogăţiei şi îndestulării, ceea ce este exact reprezentarea unei raportări pur formale. Iar între timp, ceea ce se vede pe faţa noastră, ceea ce se vede de la taximetrist până la filosof este nimic altceva decât o răutate invidioasă. Se vede egoismul ideii că din “bogăţia” lor trebuie să tragem şi noi foloasele noastre. N-am putut să-i explic toate acestea, n-am putut să-i relev rana pe care ne-o lasă, de mai mult de patruzeci de ani, neputinţa de a ne depăşi propriul destin, lenea neasumării, retragerea în faţa încercărilor personale de tot felul, cea care a dat, până la urmă, eşecul acestui popor român...
Ştiam încă de când ne apropiam de centru, de când am depăşit intersecţia spre Quirinale, Via Veneto şi Campidolio că la sfârşitul călătoriei nu voi putea să-i spun mulţumesc lui Mauro, aşa cum a şi spus-o el, descărcând bagajele din maşină. Tocmai de aceea l-am lăsat pe el primul şi am auzit acel minunat şi muzical “ grazzzzie signore!”. Dacă spuneam “mulţumesc”, pe româneşte, n-ar fi fost suficient şi n-ar fi însemnat mare lucru. Nici măcar atât cât înseamnă, sfâşietor şi inuman, preţul secundei în care te întorci cu spatele spre cel căruia i-ai mulţumit. Ca şi cum ţi s-a şters din memorie totul.
E o simplă politeţe şi atât... Taximetristul care m-a dus de la Fiumicino la Roma, unul din miile de tineri italieni “corect” îmbrăcaţi, sigur de sine, cu un zâmbet şmecheresc, când m-a lăsat pe via Frattina, colţ cu via del Babuino mi-a spus cu o tandreţe greu de imaginat: “Grazie di tutto!” - ceea ce nu părea să semene deloc cu acel “Mulţumesc pentru tot” pe care îl auzi la noi. “Di tutto” nu se referea la ceva anume, aveam să-mi dau seama mai târziu, după cele câteva sute de “grazzie tante”, grazzie a lei”, grazzie signore”, şi, în general, după orice formă a politeţii romane. E ceva mai mult decât atât. Cel care îţi mulţumeşte nu o face doar ca să te “concedieze”, ca să scape de tine într-un mod civilizat; nu o face doar ca să pună punct unei scurte relaţii, fără istorie, fără background, fără implicări. E, pe undeva, adunată în dulceaţa “a”- ului prelungit şi un pic “cântat” parcă toată istoria unei civilităţi ajunse acum la o maturitate relaxată.
Îmi voi aminti întotdeauna de Mauro, taximetristul meu de la Roma. Mai întâi, fiindcă mi-a mulţumit, nu se ştie de ce, cu vocea caldă şi dulceagă a unui meridional get-beget, pentru atât de puţin, de fapt: o conversaţie în limba lui, veche şi muzicală, cei câţiva euro pe care i-am lăsat la despărţire, un “pour boire” nesemnificativ şi aprecierile mele cu privire la oraşul lui şi la oamenii locului. Mauro mi-a mulţumit cald, sincer, zâmbind larg, de parcă m-ar fi cunoscut de mult şi parcă i-aş fi făcut un mare favor. În fapt, eu eram cel care trebuia să-i mulţumesc. La fel de simplu, fără profunzimi(fiindcă ce astfel de profunzimi poţi să ceri unui “ mulţumesc”, “grazzie”, “merci”, etc. să întruchipeze?). Trebuia să-i mulţumesc că mă ducea de la Fiumicino la Roma cu maşina lui extrem de curată, cu aer condiţionat, că îmi zâmbeşte, că mi-a spus ce fel de muzică ascultă.
Era o muzică tristă, caldă şi emoţionantă. O voce bărbătesc matură îmi cânta despre lucruri triste din viaţă şi, într-un anume fel, mă apropia de oamenii aceia pe care aveam să-i văd, cu care aveam să vorbesc cele câteva zile din capitala italiană. Trebuia să-i mulţumesc, fiindcă mulţumită lui l-am descoperit pe marele cântăreţ şi compozitor care a fost Franco Califano, lui îi datoram discuţia extraordinară prin francheţea şi prospeţimea ei, care a durat tot drumul de la aeroport până în oraş. Şi datorită lui mi-am dat seama ce înseamnă, într-adevăr, un “mulţumesc” spus altfel decât în România. Mauro nu semăna deloc cu Marian, şoferul din Bucureşti. Deşi sunt amândoi oameni, deşi sunt amândoi şoferi de taxi, o lume întreagă îi desparte.
Aceeaşi lume care ne desparte pe noi, românii, de italieni. Poate că aici se vede cel mai bine, în acest “ grazzie di tutto”, ce înseamnă să trăieşti într-un oraş în care la fiecare pas te împiedici de marea istorie, ce înseamnă să trăieşti într-un oraş european care te formează uneori chiar împotriva voinţei tale. Fiindcă la Roma ţi se poate întâmpla să te întâlneşti seara, la un concert simfonic în aer liber, cu preşedintele ţării aşezat undeva în mulţime, cu o distincţie aristocratică şi cu o modestie greu de redat în cuvinte. La Roma poţi să stai pur şi simplu, ore întregi, să pândeşti vreun gest agresiv al vreunui trecător, ori vreo atitudine care să contravină cumva spiritului de un înalt civism pe care îl moştenesc cetăţenii, probabil, de zeci de generaţii. Îi eram dator lui Mauro cu o la fel de aspră sinceritate, aceea de a recunoaşte că cele câteva sute de ani care ne despart nu fac altceva decât să învrăjbească oamenii din est împotriva celor din vest. Era adevărat. Dar n-am reuşit să îi dau nici o explicaţie “prietenului” meu, taximetrist la Roma. Nu m-a întrebat nici dacă sunt bogat ori sărac, nici dacă aveam sau nu o prietenă în România. Era intrigat de ce anume îi uram noi, cei din ţările sărace, pe ei, locuitori ai istoriei adevărate şi nu inventate, de ce îi invidiem atât de mult pentru ceea ce înseamnă ei în această Lume a dezechilibrelor?
În simplitatea lui, Mauro ghicea atitudinea noastră, a celor mai mulţi, veniţi din est: o anume aroganţă pizmaşă, neputinţa de a ne înţelege trauma propriilor găuri din istoria noastră, precum un şvaiţer. Aroganţa şi nota de ură pe care o avem faţă de ei, “occidentalii”- italienii, fiindcă, de-a lungul istoriei, au avut curaj să-şi asume şi bunele, şi relele: de la Romeo şi Julieta, l-au “trăit” pe Garibaldi, pe Mussolini, pe Vittorio Emanuelle, mângâiaţi de Caravaggio, Tintoretto, Da Vinci, Titian şi atâţia mulţi alţii... Nu greşea deloc. A trebuit să-i dau dreptate şi să recunosc un sentiment de frustrare şi de apreciere a unei sincerităţi directe, însă deloc răutăcioase a acestui om simplu, un taximetrist oarecare din Roma. Nu era altceva decât mirare şi bunăvoinţă în toată atitudinea lui. Mi-a spus, între altele, - tocmai depăşeam Ostia şi Civitta Vecchia-, ca şi când s-ar fi simţit vinovat de toate acestea, că Roma a fost întotdeauna un oraş în dezvoltare şi în expansiune; ani de-a rândul, oamenii au venit şi s-au aşezat aici, însă niciodată furia estului nu s-a făcut simţită mai aprig decât acum.
Mi-a spus-o ca pe o poezie dragă inimii lui, că încă de pe vremea lui Constantin cel Mare, Roma avea deja 40 de arcuri de triumf, 12 forumuri, 28 de biblioteci, 12 basilici,11 terme şi 1.000 de băi publice, 3.500 de statui de bronz ale figurilor ilustre, 25 de statui ecvestre, 46 de bordeluri, 11 apeducte, 1.324 de fântâni arteziene stradale, două circuri pentru curse de care (cel mai mare fiind Circo Massimo, în care încăpeau 400.000 de spectatori), două amfiteatre pentru luptele de gladiatori, din care cel mai mare era Colloseum-ul, având între 50 şi 70.000 de locuri, 4 teatre, din care cel mai mare era Teatro di Pompeo, cu 25.000 de locuri, şi, în sfârşit, un stadion de atletism, Stadio Domiziano, cu 30.000 de locuri. Şi, cu toate astea, mă gândeam, în timp ce treceam de Teatro Marcello, Ventiquattro Maggio, aroganţa noastră e o problemă de poziţionare, de accente lumpen, poate de ruralism, combinate cu multă amărăciune, cu “ştiinţa” lui “a face rost”...
Dar cum să-i explic lui, un om normal al acestui pământ, că iluzia noastră de a pretinde că suntem superiori există tocmai fiindcă istoria ne-a altoit cu un şut în fund? Că pentru noi, esticii, şi mai ales românii, Europa civilizată este mai degrabă o iluzie şi o autoînşelare, că aşteptările noastre faţă de aceste popoare sunt pe cât de eronate, pe atât de iluzorii? Aşteptăm de la “ei” ori să ne înveţe cum să ne comportăm, cum să facem lucrurile durabil şi serios, fie aşteptăm să ne dea bani şi/sau reţeta bogăţiei şi îndestulării, ceea ce este exact reprezentarea unei raportări pur formale. Iar între timp, ceea ce se vede pe faţa noastră, ceea ce se vede de la taximetrist până la filosof este nimic altceva decât o răutate invidioasă. Se vede egoismul ideii că din “bogăţia” lor trebuie să tragem şi noi foloasele noastre. N-am putut să-i explic toate acestea, n-am putut să-i relev rana pe care ne-o lasă, de mai mult de patruzeci de ani, neputinţa de a ne depăşi propriul destin, lenea neasumării, retragerea în faţa încercărilor personale de tot felul, cea care a dat, până la urmă, eşecul acestui popor român...
Ştiam încă de când ne apropiam de centru, de când am depăşit intersecţia spre Quirinale, Via Veneto şi Campidolio că la sfârşitul călătoriei nu voi putea să-i spun mulţumesc lui Mauro, aşa cum a şi spus-o el, descărcând bagajele din maşină. Tocmai de aceea l-am lăsat pe el primul şi am auzit acel minunat şi muzical “ grazzzzie signore!”. Dacă spuneam “mulţumesc”, pe româneşte, n-ar fi fost suficient şi n-ar fi însemnat mare lucru. Nici măcar atât cât înseamnă, sfâşietor şi inuman, preţul secundei în care te întorci cu spatele spre cel căruia i-ai mulţumit. Ca şi cum ţi s-a şters din memorie totul.
DISTRIBUIE
Comenteaza
