Franţa 2017: recuperări şi metamorfoze

Paris, august 2013. Trebuia să recunosc că doar datorită întâlnirii fortuite cu un tânăr francez, intuiţia mea se vedea confirmată: Franţa nu e în criză; Franţa e în metamorfoză. Ceea ce e esenţial pentru Europa.

O combinaţie de energie şi tradiţie: iată de descopeream după cinci ani de absenţă. Întâlnirea mă făcea mult mai atent la viaţa din Hexagon - şi mai ales oferea alte înţelesuri unei Franţe în vizibilă transformare. Undeva, domina o tensiune energică amintind de cea din primul an al preşedinţiei Sarkozy, când ţara părea că are toate şansele reînnoirii după modestele mandate Chirac. Febrilitatea reînceputului era promiţătoare. Decepţia ulterioară (la care au contribuit criza globală şi opţiunile lui Nicolas Sarkozy), urmată de mandatul Hollande (confuz încă de la început), catalizaseră prin 2011-2013 un mediu cu apetenţe liberale, pregătit pentru o altă dinamică a Statului, economiei şi societăţii; era sursa unei dinamici duble, de recuperare şi de transformare. Simţeai că într-o altfel de generaţie a Franţei, deschisă şi receptivă - pe care o întrezăream fără echivoc -, se dezvolta o voinţă anticipativă, o nerăbdare unind într-o vastă reţea - alternativă puterii de Stat - minţi, idei şi iniţiative în căutare de soluţii. Discuţiile publice şi private aveau o vibraţie de nou, tot mai intensă, o revoluţie incoativă cu atitudini exigente; era prezentă în mediile de afaceri, în societatea civilă, în think-tank-uri şi institute, în universităţi, în vocea tot mai ascultată a liberalilor; în apetitul antreprenorial, marcat de expatrierea celor sufocaţi de sistem; în decomplexarea Dreptei; într-o deschidere-dialog cu pragmatismul anglo-saxon şi eficienţa germanică; şi într-o revalorizare publică a moştenirii liberale franceze, de la Benjamin Constant şi Tocqueville la regalitatea lui Louis-Philippe sau preşedinţia Giscard.
Fără îndoială, erau fermenţi de renaştere.

Mediile politice încercau să "surfeze" pe această mişcare telurică, captând-o sau ţinând să o îmblânzească ideologic, mizând fie pe un viraj liberal, fie pe unul social-liberal. Nu i-au prevăzut totuşi amploarea. Şi dacă nu au convins - plătind în 2017 trei decenii de cosmetizări, paliative şi placebo în loc de reforme structurale -, este pentru că Noua Franţă îşi gândeşte evoluţia axată nu doar pe principii sociale, culturale şi economice adaptate globalizării (unde concurenţa se cere îmbinată cu o legitimă protecţie), ci şi de libertate antreprenorială, de flexibilitate a guvernanţei, de recunoaştere a succesului în formele sale multiple, de valorizare a potenţialului unei naţiuni care deţine un fascinant palmares de calităţi. Energiile nu sunt de Dreapta, nici de Stânga. Ele există. Trebuie direcţionate şi utilizate. Succesul lui Emmanuel Macron (oricât de limitat statistic) a fost de-a fi ştiut să le atragă, capitalizând pe voinţa de schimbare. Cum le va gestiona efectiv, rămâne de văzut în toamnă.

De fiecare dată când trec des pe lângă palatul Elysée, mă gândesc la dificilul exerciţiu al preşedinţiei într-o naţiune ale cărei exigenţe pentru calitate, măreţie, forţă, demnitate, pentru prestigiu, vigoare, statură, pentru memorabil şi admirabil, eficienţă, generozitate, etică, umanism, creativitate sunt referinţe absolute. Centraţi pe valoarea lor, păstrătoare a unei imagini de sine reflectate la nivel universal, francezii sunt într-o continuă gardă critică şi autocritică. Acuitatea ei dă măsura voinţei de excelenţă. Spiritul francez se vrea o arhitectură de reflecţie, ponderaţie şi prudenţă, suprem conştient de proporţiile, echilibrul şi semnificaţiile a ceea ce tratează. Stăpânirea de sine rezonabilă, calmul suveran şi eficient trebuie să primeze. Improvizaţiile nu au curs. Proiectul de ţară al Franţei a fost întotdeauna un ideal de Perfecţiune civilizaţională care ţinteşte însăşi condiţia umană: e conceput ca o desăvârşire a ei.

Evident, Franţei nu îi e uşor să-şi atingă propriul Olimp (perfecţiunea are dublul sens al unui lucru împlinit - achevé - şi fără defect - sans défaut -), dar aceasta nu înseamnă că renunţă la ambiţie. Cultura politică e servită de un intelect analitic, evaluator, de un lexic dens, cu facultatea de-a percepe nuanţele cele mai fugitive ale gândirii şi emoţiei, o plăcere a dezbaterii şi un spectru de idei a cărui complexitate îl unicizează, inclusiv prin ceea ce are el mai pasional şi mai dramatic. Între politică şi civilizaţie afinitatea e naturală; prima trebuie înţeleasă ca un constant efort de perfecţionare şi ascensiune a celei de-a doua. Acea Perfecţiune încarnează, în idealul francez al Cetăţii, un concept armonic prin care o societate îşi regăseşte echilibrul interior, capacitatea productivă (spirituală şi materială), unitatea de forţe în creaţie şi decizie, capacitatea de a se impune prin convingere raţională şi atracţie seductivă. "Nec pluribus impar", astrala deviză a lui Ludovic XIV, concentrează în sine măsura unei ambiţii-orizont.

Aceasta explică oscilaţia Franţei între revoluţie şi conservaţie, tinzând să reconcilieze două contrarii dinamice prin căutarea dozajului perfect de libertate şi elan, de înrădăcinare şi stabilitate, nu în tempo succesiv, ci în conlucrare. Reforma statului francez şi a politicilor sale este atât de dificilă pentru că ea trebuie să corespundă unei serii de expectative, ca formă şi fond.

Aud nenumărate versiuni ale discursului privind declinul şi decadenţa Franţei, incapacitatea de reformă, lipsa de voinţă a francezilor, pasivitatea sau individualismul lor acerb, ş.a., venite din várii capitale europpene, dar şi de la francezi înşişi. Nu le-am crezut niciodată. O derivă temporară îi face să-şi piardă din vedere propriul potenţial şi încrederea în sine, obosiţi de complezenţa lumii politice faţă de un electorat încă indecis între a suporta rigoarea sau consecinţele în absenţa ei.

Este Franţa intrată în ireversibil declin sau, mai grav, decadenţă ? În realitate, nu, dar nu este protejată de acestea. Cele mai recente rapoarte Bank of America-Merrill Lynch pun în evidenţă cinci atuuri majore: o demografie în creştere (care va trebui competent educată); o productivitate înaltă (ora de lucru generează 52,4€ din PIB, faţă de 47,8€ în Germania); posibilitatea unor măsuri fiscale şi sociale rapide, care ar dubla potenţialul de creştere anuală la 2%, însemnând cea mai mare rată din cadrul G7; reconfigurarea forţelor politice prin apariţia factorului Macron; şi o situaţie bugetară care, deşi problematică, nu e disperată (un efort de 0,2% din PIB/an ar fi suficient pentru a o stabiliza în viitorii 10 ani, cu obligaţia reducerii datoriei publice care atinge 96% din PIB). În mod cert, va trebui un efort colectiv conştient şi asumat pentru viitorii cinci ani - sau zece.

Pe plan intern, francezii aşteaptă revenirea vitalităţii într-o societate marcată de disfuncţionalităţile din ultimii 35 de ani. Tot cinci mari şantiere aşteaptă noua preşedinţie: 1° aparatul de Stat a cărui funcţionare bugetivoră trebuie temperată şi finanţată din alte surse decât datoriile; 2° educaţia naţională, unde instrucţia trebuie să înlocuiască un pedagogism viu criticat pentru lipsa de rezultate; 3° dreptul muncii, readus la supleţe şi lizibilitate, în formule care să nu descurajeze angajările; 4° o fiscalitate simplificată şi decentă, atractivă pentru investitori; 5° o justiţie şi o poliţie simbiotice, nu aritmice. Iniţiativele noului guvern nu se lasă aşteptate: o nouă legislaţie a muncii, un proiect de buget restrâns (cu riscul impopularităţii), cheltuieli publice în reducere, un perimetru repliat de acţiune a Statului, şi o suită de reforme în fiscalitate, pensii, asigurări de sănătate şi şomaj. Motivele sunt clare atât timp cât globalizarea producţiei, revoluţia tehnologică şi libera circulaţie a quadruplexului capital-bunuri-servicii-forţă de muncă impun acordarea de instrumente competitive şi flexibile creatorilor de bogăţie economică, favorizând inovaţia prin educaţie şi fiscalitate, locurile de muncă, diminuând cheltuielile publice de funcţionare a Statului în favoarea investiţiilor. Efortul reaminteşte de extraordinara perioadă Pompidou, când, între 1969-1973, prin investiţii interne vizând creşterea industriilor, Franţa şi-a mărit PIB-ul cu 30%.

Fiecare şantier presupune un indispensabil consens social. Reuşita lor nu înseamnă doar un examen al preşedinţiei Macron, ci, văzut la scară europeană, al maturităţii populaţiei de a înţelege imperativul reformei fără privilegii şi fără excepţii, miza constituind-o stabilitatea ţării alături de credibilitatea ei pe scena internaţională.
Greutatea culturală şi diplomatică a Franţei i-a menţinut un nivel considerabil de respect cu toate că ţara a fost gestionată după 1981 în dauna oricărei logici economice. Dacă va convinge în voinţa de reformă (Statul, prin legislaţie şi iniţiative, iar Naţiunea prin efortul colectiv), Parisul are un maxim de şanse să-şi regăsească poziţia în concertul marilor Puteri. Două sunt coordonatele de acţiune: la nivel global, profilarea unei suveranităţi convingătoare prin discurs, resurse şi iniţiative; la nivel european, fondarea unei politici externe comune în parteneriat cu Germania, cu reafirmarea Franţei ca strateg principal al Uniunii. Suveranitatea ei nu s-ar manifesta diferenţiat în Europa, aşa cum a înţeles-o Chirac; exprimată colegial, cu rol colectiv, ea ar servi ca vector al independenţei europene. Era idealul lui Charles de Gaulle.
Parisul ştie că nu serveşte la nimic deplângerea pasivă a rătăcirilor Britaniei şi Americii, ţări cu care Franţa are legături adânci într-o comunitate de valori şi într-o dublă alianţă militară. Dar lipsa de direcţie şi de coerenţă în politicile Casei Albe după ianuarie 2017 şi cele din 10, Downing Street după Brexit fac imposibilă ralierea poziţiei externe franceze la cea anglo-americană. Fie spus, la scară istorică, este pentru prima dată după 1815 (1815!!) când Europa continentală are o marjă de manevră atât de largă în construcţia unui destin propriu. Dacă duumviratul Paris-Berlin reînnoit pe 15 mai 2017 continuă - cu preţul reformelor în Franţa -, noua formulă de leadership are posibilitatea să obţină susţinerea şi ralierea altor state europene, cu o structură care, inteligent gândită, poate refonda Uniunea. Aceaste priveşte direct şi România.
Cu ce scop, această nouă Europă, a treia ? Raţiunea impune rapid trei obiective: pentru a construi o putere economică şi financiară capabilă să participe eficient la guvernanţa globală, aptă să confrunte cu succes comerţul unor rivali tenace; pentru a crea o economie socială de piaţă, cu un capitalism inclusiv, susţinător al vigorii anteprenoriale şi al responsabilităţii sociale; pentru a crea un sistem european defensiv, echilibrând asumarea de responsabilităţi în cadrul NATO şi protecţia faţă de ameninţări venite din marele Est sau de la sud de Mediterana.
Prea dificil ? Nu cred. Trecutul demonstrează că, uneori, "impossible n'est pas français".

==
Radu Albu-Comănescu este lector la Facultatea de Studii Europene a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, doctor în istorie. Specializat în instituţii şi guvernanţă. Cofondator al Cluj Business Forum.