Fotografii pe care nu le-am făcut

Întotdeauna m-a fascinat fotografia. Dar nici până acum nu m-am dumirit dacă această artă are alt scop, în afară, bineînţeles, de cel pur estetic, unul sociologic/sociologizant. Cum ar fi, bunăoară, resuscitarea memoriei.

Un hâtru spune, pe bună dreptate, că “memoria e acel lucru cu care, de obicei, oamenii uită!” dar cum anume se întâmplă să uităm şi ce fel de fotografii sunt acelea cu care memoria noastră afectivă îndepărtează, aruncă la coşul de gunoi (al istoriei) fapte, personaje, întâmplări din umila noastră viaţă? Eu m-am gândit că, în fapt, fiecare uită în felul lui, în funcţie de suma propriilor laşităţi de care dă dovadă de-a lungul propriei sale vieţi. Pe de altă parte, pare mai uşor (sau mai greu?) să uiţi tocmai acele “fotografii” ale vieţii tale pe care nu le-ai făcut. Pe care doar le-ai intuit, pe care le-ai aşteptat, pe care ţi-ai fi dorit să le poţi face în realitate.

Stau mărturie în favoarea acestei alegaţii tocmai acei oameni, acele “peisaje” cu oameni şi acele întâmplări importante ale trecerii noastre pe pământ, pe care n-am avut curajul, sau cum s-o fi numind această asumare, să-i luăm în sufletele noastre până la capăt, fără rest, fără nici o privire înapoi. Iar dacă în memorie ne mai stăruie uneori amintirea vreunuia dintre aceşti oameni, pe care generaţia mai tânără nu-i mai asumă, din motivul că nu e timp şi pentru asta, şi pentru “trăitul vieţii”, atunci asta nu se întâmplă decât acelei fotografii care n-a existat niciodată decât ca un gând, peste marea de fericiri iluzorii pe care le declanşează însăşi această frică de a apăsa declanşatorul. În Decembrie ‘89 am visat o fotografie clară, a unei societăţi democratice, în care cel mai sfânt drept care ar fi fost respectat era cel al Omului şi al Cetăţeanului.
Fotografia reală este a unei noi dictaturi, a telefoanelor ascultate, a şantajului şi opresiunii unui neocezarism pe care nici un ochi din spatele vreunui aparat de fotografiat nu şi l-ar fi putut imagina... Dar vieţile noastre?

Am căzut, în bună măsură, în greşeala oamenilor dintotdeauna: aceea că niciodată nu s-au priceput să se uite lângă ei. Li s-a părut că dacă fericirea există, ea trebuie să fie inaccesibilă sau, oricum, foarte greu de atins. Dincolo de orizontul lor. Dar “orizontul”? Adică fotografia aceea pe care n-am declanşat-o niciodată? Cât va mai rezista în memoria noastră, ocupată mai ales cu soarta celorlalţi, chiar împotriva voinţei lor? Cât de goală mai e memoria noastră, cea cu care-i uităm, de obicei, mai ales pe acei oameni care ne pot schimba, care ne pot schimba viaţa, mai ales pentru că sunt în stare de un fapt imens, prin complexitatea valenţelor şi dimensiunii lui: acela de a avea capacitatea să vadă în noi ceea ce este pregnant şi minunat.

Acela de a avea încredere în lumina aceea palidă a unei minuni, care, asemeni unei fotografii doar imaginate, trăieşte foarte puţin, dacă cineva nu o scoate din întunericul în care ea a clipit, doar pentru o secundă, pentru un an sau pentru o perioadă; perioada aceea, mai scurtă sau mai lungă, în care destinul te marchează în mod fericit, aceea perioadă în care totul pare şi chiar este posibil. Trăim într-o societate care nu numai că încurajează războiul între generaţii, în care preşedintele ţării şi guvernul pe care îl stăpâneşte, dimpreună cu ţara, au consfinţit, prin abominabila Lege a Educaţiei, că în România tinerii şi vârstnicii ar trebui să fie în război. Trăim vremuri în care nu li se recomandă celor care vin să privească în ochii celui care poate arată direcţii bune. Astfel că cei mai puţini tineri vor pleca din universităţi, iar în viaţa personală a fiecăruia cei care mai cred în minunile pe care tinerii le vor putea face se vor regăsi la acelaşi coş de gunoi al istoriei.

Va urma, apoi, scormonirea după cadavre care nu vor mai fi, regretele unei lumi care şi-a abandonat, în mare parte, chiar vocaţia, în care nu mai era nimeni capabil să creadă. Nu vor mai fi, nici unul dintre aceştia. Va rămâne, aşa cum spuneam, doar amintirea unei fotografii care nu s-a făcut, deşi merita. Merita să alocăm puţin curaj şi puţină personalitate în a apăsa un declanşator care poate imortaliza începutul unui destin pozitiv.

Dar toate astea se vor pierde, aşa cum se pierd acele cadre, acele fotografii de excepţie, ce nu s-au făcut vreodată. Sunt din ce în ce mai puţini acei oameni care au capacitatea de a schimba alţi oameni. Aceia care sunt capabili prin experienţa şi cultura lor să ne susţină visele, aspiraţiile, să creadă constructiv în ele şi să le ducă mai departe, spre a le transforma în realitate, de fapt, în ceea ce numim viaţa noastră cea adevărată. Se duc aceşti oameni discret... Dispar în neant, şi de acolo nu ne mai pot fi de folos. Aşa cum au dispărut Paler, Zaciu, Marino şi atâţia alţii...

Fiindcă atunci când trebuia n-am fost în stare să ne bucurăm şi să apreciem ce ne-au dat. I-am ascultat mai ales pe cei care nu puteau privi în sufletele noastre, le-am urmat sfatul celor care nu aveau dreptul să ne ceară să facem aşa sau altcumva. Aşa va fi viaţa noastră. Asemeni unei fotografii care s-a mai făcut, palidă şi aproape ireală, pe care o vom privi, din păcate, toată viaţa şi în care abia dacă ne vom putea recunoaşte. Suntem noi sau e ceea ce n-am vrut noi, cu bună ştiinţă, să “devenim”? Poate că atunci, doar, pentru câteva secunde vom putea reconstitui din memorie fotografia aceea pe care n-am avut curaj s-o facem, realizând că ne-am autocondamnat să privim pentru totdeauna acea fotografie făcută de altcineva şi în care nu ştim şi nici n-o să aflăm vreodată ce anume căutăm.