Fals tratat de arhitectură a sufletului

Nu ştiu ce anume mi-a atras atenţia asupra cărţii. Coperta traducerii româneşti, complet neinspirată, care induce ideea că lectura ei ar fi doar un “divertisment”, în nici un caz.

Oricum, din momentul în care am văzut că şi Graham Greene îşi categorisea, cu o netrebuincioasă modestie cărţile drept "divertisment", am învăţat că multe dintre cărţi sunt ce nu par a fi, la prima vedere. "My Life on Craigslist" - aşa se numeşte cartea cu pricina şi din momentul în care am cumpărat-o - duminică dimineaţa - şi până am terminat s-o citesc, imediat după prânz, mi s-au întâmplat lucruri ciudate, care pot fi cumva "legate", chiar dacă nu au nimic în comun. Oricum, eu nu cred în coincidenţe şi/sau lucruri întâmplătoare, astfel că sunt convins că aceste mici întâmplări, luate la un loc, spun ceva. Într-un interviu, autoarea, românca Alexandra Ares, jurnalistă şi scriitoare, cu o carte apărută la "Cartea Românească" spune aşa: "Literatura (în America!) trece printr-o mare transformare şi, de obicei, criticii şi mediile intelectuale sunt ultimele care observă acest lucru. Gustul s-a schimbat şi este în perpetuă schimbare, attention span-ul (lungimea atenţiei) s-a scurtat, cultura populară s-a schimbat şi literatura modernă trebuie să reflecte acest lucru şi trebuie să se adreseze unei plaje cât mai largi de oameni, nu doar elitei. «Viaţa mea pe net/My Life on Craigslist», unul dintre titlurile finaliste, peste Ocean, la USA Best Books 2011, are toate datele unei cărţi îndrăzneţe, în care umorul negru se împleteşte cu idealismul şi cu optimismul timpului prezent. Emily Thompson, o tânără plină de resurse şi pasionată de artă contemporană, se mută în New York, unde îşi găseşte un iubit artist şi un loc de muncă într-o galerie de artă. Când totul merge cum nu se poate mai bine, soarta i se schimbă, rămâne fără resurse şi fără sprijin şi departe de ajutorul familiei.

Deznădăjduită, apelează la Craigslist, un site prin intermediul căruia întâlneşte diferite personaje dubioase, care îi vor aduce numai necazuri.". După o lectură care nu a durat mai mult de două ore şi jumătate, aveam în gură un gust amar: era adevărat ce spune autoarea, dar această "schimbare" de care vorbeşte se răsfrânge nu numai asupra literaturii, ci mai ales asupra "arhitecturii" sufletului omenesc, pe care o carte o reflectă. Ceea ce trăieşte cu o anume seninătate personajul principal nu sunt simplele dramolete din literatura "chic", ci sunt chiar drame şi căderi în abis, ale unui om. O societate de carton colorat naşte o arhitectură a sufletului din carton. Câştigul şi mesajul subliminal al cărţii câştigă prin faptul că e "propus" de o româncă, cu altă educaţie, istorie şi, deci, cu alte valenţe sufleteşti. Tocmai asta dă romanului tragismul care produce emoţia umană şi artistică: dacă în cărţile uşurele, "chic", umorul primează, în cea a româncei, un avort, un "parteneriat" sexual cu colegul de apartament, şi până la acceptarea prostituţiei scabroase, dar frumos "împachetate", rămân drame infernale ale eroinei plecate de acasă, dintr-o mică localitate, să (şi) trăiască o viaţă "adevărată", într-un mare oraş american.

Mă gândeam, cum am spus, la acea "arhitectură" a sufletelor şi la ceea ce le influenţează dezvoltarea. Cu siguranţă că Europa şi în speţă România trăieşte în alt plan, chiar şi dacă ne gândim doar la acceptarea minciunii. Încă n-am învăţat să împachetăm rahatul în staniol, nici să jucăm teatrul absurd al zâmbetului continuu, n-am superficializat trăirile în aşa hal încât să nu mai deosebim sentimentele de jocul distracţiilor uşoare; la urmă urmei, nu ne-am dezumanizat în aşa hal încât să mimăm o fericire sau o deznădejde, care ne ar asemăna cu jeleurile tremurătoare şi colorate.

N-am apucat să termin de notat această idee, că, deschizând poşta electronică, am găsit un mesaj de la o prietenă, studentă în ultimul an la Arhitectură, la Universitatea din Hannover, Germania. Între altele, îmi scria următoarea frază, care, cumva, a avut darul să sublinieze exact ceea ce notasem eu despre mesajul cărţii. Anume că ne îndreptăm, încercând prin toate mijloacele să copiem un "occidentalism" care nu ni se potriveşte, în mod vădit spre uciderea sufletului. Sau, mai "paşnic", cădem tot mai adânc într-o situaţie de nepotrivire crasă a arhitecturii sufletelor noastre cu viaţa de carton spre care privim. În fapt asta va duce, chiar şi în plan global, la hiatus-ul mondial de care se vorbeşte în Lume. Nu ne va deosebi în mod radical dezvoltarea şi subdezvoltarea economică. Nici nu cred că problema va fi goana universală după resurse energetice şi nici încălzirea globală. Dacă ceva ne va distruge, acel ceva a şi început să ne "adoarmă" sufletele, pe nesimţite, în aşa fel, cu atâta parsivitate, încât lumea (mai ales a tinerilor), în majoritatea ei, va considera că distrugerea acelei "arhitecturi" sensibile a propriei fiinţe istorice este o alegere deliberată a fiecărui individ. Inutil să amintesc că dragostea, prietenia, bucuria, tristeţea şi suferinţa, dar şi succesul sau cariera însemnau acum zece ani, spre exemplu, altceva decât ce înseamnă acum. Visele frumoase se visau (şi) în alte locuri, mai sărace ale pământului, şi nu obligatoriu în conurbaţii, pe scene ale marii politici, în clădiri de sute de etaje sau pe platourile caselor de filme. Stau mărturie milioane de destine, sute de mii de mărturii scrise sau povestite. Mie mi-a fost dat, recent, să văd la oamenii simpli, trăitori în Cuba lui Castro, de la muncitori şi până la muzicienii de la Buena Vista Social Club, mai multă fericire decât în toate locurile aşa-zise "civilizate" în care am fost până acum.

Dar "arhitectura", devenirea, mecanismul transformării acestor valori în sentimente, vise şi opţiuni erau cu totul altele, astfel încât aceste trăsături atât de umane nu deveneau în final "bunuri de consum". Construcţia interioară a oamenilor "trecutului", despre care ne amintim câteodată, era proprie unei altfel de culturi, exhaustive, unei alte istorii, unui alt set de valori, care au început de mult să fie înlocuite sau acoperite cu cartoane colorate... Ce-mi spune, aşadar, prietena mea, arhitecta, în finalul scrisorii: "Vin acasă. Nu pot trăi aşa, între două lumi...". O frază cât o sută! Arhitectura ei interioară şi visele nu seamănă deloc cu ale oamenilor între care trăieşte. Iar aici nu există decât două variante: să distrugi propria compunere sufletească, cu tot ce înseamnă şi are ea de valoare, sau să mergi înainte, având încredere în propria arhitectură a sufletului, şi nu în visele de împrumut. Fiecare alege ce şi în ce crede. Citiţi cartea. Apoi "adunaţi" drama aceea cu fraza citată din respectiva scrisoare şi încheiaţi, gândindu-vă un moment în plus la o replică, tot din acea misivă electronică amintită mai sus: "Dacă în viaţă regreţi ceva, atunci vei regreta, cu siguranţă, nu ceea ce ai făcut, ci mai ales ce nu ai făcut"!