Oi fi de vină eu, m-am gândit; îmi slăbeşte mintea. Privirea şi spiritul meu s-au obişnuit într-atâta cu veşnica degradare a atitudinii umane, încât nu mai pot schiţa nici măcar un zâmbet. Dar, cu siguranţă că nu e numai asta. Cu toate că n-am încercat, din lipsă de vocaţie, să fac drept scop al vieţii mele eroismul, cu tot drumul devenirii impuse, întotdeauna m-a speriat gândul că aş putea dezamăgi. Cum lipsa ţelului de a deveni erou m-a salvat de posibilitatea de a deveni un fanfaron infatuat, m-am mulţumit, laş şi pasiv, cu posibilitatea ironiei şi a autoironiei. Însă, cum spuneam, pe zi ce trece oamenii nu mă mai amuză, ci mai degrabă mă îngrijorează.
Falsitatea lor tâmpă şi, mai ales, superficialitatea sunt revoltătoare. Şi nu aceea conştientizată, "jucată", aleasă, de obicei, ca mod de a deveni - ce altceva decât un erou, mai mare sau mai mic, al propriei vieţi? - ci mai ales cea în care mulţi oameni (din nefericire atât de mulţi tineri!) trăiesc ca şi cum ar trăi în propria piele, în propriul destin, în propriul trup. În fapt, trăiesc destine care nu sunt ale lor: seamănă unii cu alţii până la calchiere şi trăiesc o fantasmă comună: fac un scop din chiar "trăirea vieţii". E suficient să priveşti o fotografie dintr un club: tineri semidezbrăcaţi, transpiraţi, ameţiţi de alcool, cu mâinile ridicate. Împietrirea acelei imagini te face să crezi că s-au adunat, dezbrăcaţi, ca să se ofere unui monstru devorator care nu apare în fotografie... Dar apare în viaţa lor. Şi, din nefericire, în mai toate cazurile îşi duce devorarea până la capăt.
Au dispărut aproape cu totul acei oameni frumoşi, pe care îi puteai vedea la tot pasul, care imitau voios un modernism de import şi care părea, umoristic, dar şi, serios vorbind, că adopta un stil de a trăi mult mai original decât originalul, prin sinceritatea gesturilor, a cuvintelor, a atitudinilor. Or, ceea ce văd eu acum este o colcăială de aşa-zis nonconformism eroic. Se fac, în public, dar şi în privat, toate lucrurile care probabil n-ar trebui făcute. Se vorbeşte la telefon pe stradă, în localurile publice, în baruri şi cafenele, în teatre, la film, în parlament. Se abordează obraznic oameni pe stradă, se tutuieşte toată lumea. Eleganţa femeilor care defilează pe străzi s-a transformat într o competiţie a renunţării la cât mai multe haine. Bărbaţii, şi ei, par a fi nişte sportivi ieşiţi de pe stadion, creînd mai mult greaţă decât admiraţie. Iphone-urile, asortate la chiloţi, maiouri, tenişi şi tatuaje, atât la bărbaţi, cât şi la femei par a întregi imaginea "eroului nonconformist", care nu mai lasă nici loc de umor.
Pare că trăim doar în jurul sexului. Dar nu numai atât, ci într-o vâltoare a unei mizerii sexuale comune şi sufocante. Însă eroii în chiloţi, nonconformiştii de ambele sexe nu mai au umor; eroismul lor palid, mut, gestual pare că este tocmai cel care ne împiedică să râdem, dar şi să evaluăm dezastrul. Oricum, el există şi nu poate duce nici măcar la umor: statisticile spun că mai bine de jumătate din "eroii în chiloţi" de lângă noi, duhnind de sex şi vigoare, sunt clienţi ai cabinetelor sexologilor şi psihologilor. Ei sunt eroii, nonconformişti care devorează stocurile de antidepresive, de anxiolitice şi viagra ale farmaciilor, cu sau fără reţeta. Doar aşa pot obţine visul posesiei trupului. Ei sunt eroii noştri de fiecare zi. Cei de care ne lovim pe străzi.
Sigur, nu spun că Sfântul Pavel, purtând în trup ghimpele, care îl priva de plăcerile cărnii, ar fi un subiect pe care s-ar putea glumi. Însă acest "eroism" al oamenilor în chiloţi, pe care conştient sau nu, îl vedem în fiecare zi (îmi) pare din ce în ce mai trist. E trist prin chiar inconştienţa cu care este practicat. Fiindcă în spatele acestui "eroism" este o minciună, care în cele mai multe cazuri se face trăită ca adevăr.
Câţi din oamenii aceştia, tineri eroi de pe străzile mistuite de caniculă, îşi cunosc trupul, semnificaţiile lui minunate? Aş spune că destul de puţini; în rest, fete şi băieţi care îşi trăiesc mersul prin centru, la terase şi restaurante, în chiloţi, de parcă s-ar afla într-un ştrand. Nu par să ştie despre proporţii, armonii şi forme, cum nu au auzit, probabil nici despre Protagoras şi despre om, ca măsură a tuturor lucrurilor... Despre Vitruvius şi raţiunea sacră, despre omul vitruvian. Nici despre "1:1,6" sau "Secţiunea de aur"... Rămân doar bietele corpuri, determinând o ieftină sociologie a cururilor goale. O banalitate a trupului din ce în ce mai gol. Dar banalitatea de fiecare zi a acestui mod de a trăi nu e deloc banală. În acest fel se construieşte o actualitate; construcţia aceasta e de fapt aceea a implicitului şi devine tristă prin ce putem citi în spatele ei: tineri care nu mai ştiu să folosească gândurile elaborate, vorbele, cuvintele şi profunzimile lor. Atunci se dezbracă şi/sau poartă tricouri cu tot felul de slogane, lăsând tricoul să vorbească pentru ei...
Din nefericire, nu e foarte mult de spus despre tinerele trupuri goale. Vorbim mai puţin, ne dezbrăcăm mai mult. Jean Claude Kaufmann spunea, vorbind despre "Sociologia sânilor goi", că oamenii nu reuşesc să vorbească, nu pentru că nu e nimic de spus, ci pentru că tăcerea e un imperativ vital. Că viaţa e posibilă tocmai pentru că ei nu se gândesc la lucrurile cele mai simple şi pentru că le e greu să vorbească despre ele, chiar atunci când fac eforturi. "Cururile" goale sunt o evidenţă, dar aceasta nu se justifică, fiindcă sensul dezgolirii, în sine, este profund ambiguu. Femei frumoase, bărbaţi dizgratioşi. Suflete păşind superficial pe străzile topite de soare, alergând cu iphone-ul în mână, pe străzi necunoscute, vorbind româneşte în România sau alte limbi în străinătate. O Lume. O altă Lume, în care umorul nu mai are loc. În care nu se pot spune multe cuvinte. Nu-şi mai au rostul. Destine după unii fericite, împlinite. "Ne trăim viaţa!" - spun ei. Aşa să fie? Eroii nonconformişti care "cuceresc" Lumea. O cuceresc oare? Nu ştiu. Dar pentru comparaţie merită studiat alt fel de "dezgolire". A pietrei. Efectul Entasis-ului. O piatră dezgolită şi mângâiată. E vie şi acum, după mii de ani de la contactul ei înnobilator cu dalta maestrului; pulsează. Însă ceea ce le face să fie vii, curburile fine ale coloanelor Pantheonului, sunt imperceptibile.
