Emoţia şi misterul unei întâlniri

E un fel de vânare de vânt în aceste întâlniri de astăzi. Şi nu neapărat e vorba de timpul calendaristic. Mai degrabă e vorba despre oamenii timpului acestuia. Când comunicarea electronică şi falsele întâlniri stăpânesc, într-o măsură din ce în ce mai periculoasă, cea mai mare parte a societăţii. Oamenii despre care spunem că vor conta cândva, sau contează în momentul actual, sunt prinşi în mrejele acestor "false întâlniri". Viaţa lor este, în ultimă instanţă, pliată pe ochiurile acestei plase, în care structura aceea, care face ca un om să conteze sau nu se trezeşte într-o captivitate laxă, dar fermă, din care nu mai poate scăpa. Altădată, întâlnirile erau ceva extrem de special. Şi, într-o bună măsură, mai sunt pentru unii dintre noi, un eveniment extrem de important. Când întâlneşti un Om, înseamnă că ai reuşit să întâlneşti un Univers. Dacă îl pierzi pe acel om, ai pierdut, deasemenea, un Univers. A te întâlni în sensul profund al cuvântului cu cineva înseamnă, mai înainte de orice, a te lăsa cuprins de magia lui. Înseamnă a te lăsa pe tine făcându-i loc lui. Aceluia pe care te pregăteşti să-l asculţi. "Uită-te la el", spui, analizându-l.

Dar această analiză nu poate avea loc, decât în măsura în care te poţi uita pe tine, aşa cum spune vorba, pentru a putea avea toată concentrarea asupra lui. Un lucru extrem de special şi miserios este că întâlnirea adevărată cu un om se poate produce cu mult după ce ai făcut cunoştinţă cu el. Şi asta, pentru că până în momentul acela nu ne este dat acel "moment X", când putem să ne "uităm" pe noi, cu toate ale noastre, pentru a-l putea vedea, cu adevărat pe "celălalt". O întâlnire care poate dura, uneori chiar şi câteva secunde, iar "celălalt" poate fi doar o siluetă trecând prin faţa unui geam, fără să ştie măcar că a fost privit... Nu mai prea sunt astfel de întâlniri şi, pe iternet cred că nu pot avea niciodată loc. Eu, bunăoară, sunt "prieten", pe Facebook cu "construcţii case şi cabane" cu un birou notarial şi cu o piscină pe nume Aquina. Cu care nu voi avea niciodată o întâlnire. Dar şi cu o grămadă de oameni pe care, de fapt nu-i cunosc şi pe care n-o să-i cunosc niciodată. Cu care, de asemenea, n-o să mă întâlnesc niciodată. Mă uit atent la fotografiile lor, în diferite contexte personale. La chefuri, alături de animale de companie, pe vreo plajă, sau într-o pădure. Alături de alţi oameni necunoscuţi, în varii momente, ale vieţii lor, de obicei fericite. Nu va exista între noi, niciodată, nici un fel de întâlnire.

Căci întâlnirile pe care le-am avut eu şi pe care sper să le mai am de acum încolo sunt altceva. Este, dacă doriţi, diferenţa între un e-mail şi scrierea unei scrisori pe hârtie galbenă, cu un stilou Mont Blanc. Există, în mod cu totul special şi alt fel de întâlniri. Acelea în care simţi, în celălalt şi în tine, o zbatere o tensiune pe care pe moment n-o poţi explica. Este genul de întâlnire pe care Marquez o povesteşte în amintirile lui, şi anume momentul în care Hemingway, pe care Gabo îl iubea fără să-l fi cunoscut personal, s-a aflat, întâmplător, la câţiva zeci de metri de el. N-a putut face altceva decât să ridice mâna şi să-i facă un semn, deşi nu se cunoşteau, iar mulţimea dintre ei nu-i lăsa să se apropie unul de celălalt. Privirea aceea scurtă, ochi în ochi, despre care Marquez, - pe atunci un scriitor sărac care făcea foame la Paris - spune că a schimbat-o cu proaspătul laureat al Premiului Nobel pentru literatură a contat, după cum însuşi mărturiseşte, enorm în tot ceea ce a însemnat devenirea tânărului columbian ca prozator.

Eu însumi am avut o astfel de întâlnire, un moment de graţie, pe care nu-l voi uita, cu siguranţă niciodată, deşi nici n-am vorbit atunci cu acea persoană. Sunt, cred, cele mai importante întâlniri, din viaţa "celuilalt". Trecerile fulgurante, chipul vag al unui om, trecând pe lângă tine, prin faţa geamului, chiar, întâlniri şi emoţii pe care nu le înţelegi atunci, care par că nu au nimic special, se demonstrează în timp a fi doar preambulul unor înfăptuiri pe care nu le-ai fi bănuit. Dar lucrurile acestea se pot petrece doar în viaţa de pe pământ, între oameni, şi nicidecum în falsitatea lumii actuale, şi mai ales a celei construite pe internet. Universul din spatele computerului este fals. Este ceea ce de obicei, nu ne emoţionează niciodată. Nu mai simţim oamenii, nu ne mai "uităm" pe noi înşine ca entităţi umane, ca să putem descoperi misterul din lăuntrul altcuiva. Cred, la urma urmei, că e vorba, pe lângă o acută lipsă trăire "întru" cultură şi de lipsa oricărei asumări. E vorba de construcţiile artificiale, pe care le clădim cu atâta abnegaţie în lăuntrul propriilor noastre suflete. Ne e frică să spunem ce gândim şi vom păti ca cel din exemplul lui Zenon din Eleea, adică să sfârşim prin a nu gândi ce spunem... Ne e frică să ne asumăm pe noi, aşa cum suntem, şi implicit, asumarea unei întâlniri, - ele nu pot fi multe în viaţa unui om! - ne e teamă să ieşim din carapacea noastră pentru a trăi.

Fiindcă a trăi, înseamnă, când tragem linie, a asuma. Şi a risca. Din spatele relaxant al ecranului de computer nu poti asuma nici o stare, darămite un om... Suntem prea ocupaţi să ne construim edificiile noastre şi prea ocupaţi să nu cumva să ne abatem de la programul nostru de autoconstrucţie, de la care avem pretenţia să ne facă mai puternici. Ce eroare... Sau poate că eu greşesc. Dar şi aşa, unul din gândurile care mă macină de la o vreme, este acela de a ieşi complet din aria nocivă a acestui devorator internet. Aş vrea să-mi găsesc o maşină de scris, ca în tinereţe, să scriu cu stiloul Mont Blanc, scrisori nimănui şi să mă înconjor de cărţi îngalbenite de vreme, respirând parfumul lor de ani, praf şi mucegai... Să ies la cafenea, să fumez cât mai mult şi să încerc să înţeleg rostul şi misterul propriilor mele întâlniri... Să încerc să înţeleg de ce mi-au rămas în minte aceste momente, de ce a existat atunci, într-un anume moment, tensiunea aceea imensă în interiorul meu când pentru toată lumea un om care trece prin spatele unui geam, într-o dimineaţă, nu este decât un simplu om trecand prin faţa unui geam. Singurul lucru pe care îl ştiu numai eu, este acela că eu eram cel care fuma, tăcut,
de partea cealaltă a sticlei prăfuite...