Drumul sau capătul lui? (un gând pentru zilele sărbătorii Paştilor)

“Ne aflăm uneori în faţa unor opţiuni fundamentale. Cum ne raportăm la ele? Făcându-le doar «experienţe» în devenirea noastră? De aici, opţiunea fiecăruia”.

Este o notaţie a lui Constantin Noica, notaţie asupra căreia merită să ne aplecăm, fie şi doar preţ de câteva minute. Aşteptând Paştele, aproape fără să vreau, gândul m-a dus la "Drumul Crucii", pe care l-am văzut reluat, şi anul acesta, de la Vatican, în faţa Basilicii Sfântul Petru, şi până în mici oraşe cu comunităţi catolice din România. Ca o întâmplare (dacă ceva în Lumea asta poate fi întâmplător!), pe Tvr Cultural am putut vedea, zilele trecute, un impresionant documentar despre drumul refăcut în fiecare an al Sfântului Patrick pe înălţimile de la Croagh Patrick, în paralel cu cel al pelerinilor indieni spre Gohinda. Toate acestea sunt repetarea acelui drum iniţiatic, o călătorie fizică şi interioară, dezvăluind ideea că esenţa nu e aceea de a ajunge la capătul lui, în vârful înălţimilor sau la templul Gohinda; esenţa este însuşi drumul. A merge înseamnă a trăi încet. A alege cum anume parcurgi drumul este miza esenţelor, aşa cum miza drumului constă şi în persoana sau oamenii care ţi-l însoţesc. Iisus Hristos a avut un drum greu sub povara asumată a Crucii, a căzut adeseori în genunchi, ostenit şi rănit; Sfântul Patrick s-a oprit de câteva ori în urcarea pe munte, luptându-se cu druizii, însă lupta sa, ca a oricăruia pentru care drumul, cu greutăţile şi povârnişurile sale, înseamnă mai mult decât ţinta finală (dacă ea există şi este chiar aşa cum ne-o imaginăm noi, la celălalt capăt al drumului!), a fost împotriva duşmanilor din interiorul propriului suflet. O luptă cu orgoliile, cu temerile, cu fricile şi cu nesiguranţa din sufletele noastre.

În drumul nostru, în afară de Dumnezeu, doar un anume om, unul din acei milioane între care ne consumăm vieţile, ne poate "salva", fiind alături de efortul nostru, fizic, sufletesc şi mental, în urcarea muntelui. Pe Iisus Cristos l-a salvat Dumnezeu, cu prezenţa Lui. Pe noi, alături de Dumnezeu, ne salvează, poate, un semen al nostru. Căci fără cineva ales alături, orice pelerinaj, orice drum al fiinţei noastre nu rămâne decât o biată excursie, chiar dacă ea este presărată cu momente "colorate", "drăguţe"... Drumul e acel timp în care mergi, păşeşti, iar el se produce doar la timpul prezent. Drumul, plierea geografiei tale interioare pe cea exterioară este singurul timp real, singura dimensiune adevărată pe care o ai. Ţelul de la capătul lui se întâmplă într-un viitor iluzoriu şi înşelător, pe care nu putem miza cu certitudine; un gând dorit, pe care nu ţi-l poate garanta nimeni.

Poate fi şi poate rămâne o dorinţă şi atât. Însă povestea vieţii unui om este, mai ales, povestea unui drum. O succesiune de evenimente care nu este altceva decât parcurgerea geografiei drumului. O geografie interioară, redescoperită, pliată pe ceea ce se întâmplă în afara noastră, pe traseul fiecărui pas. Dar geografia interioară este anevoioasă, de cele mai multe ori tristă şi greu de exprimat. Căci istoria unei fiinţe este mereu deturnată din drumul ei adevărat de imaginea sfârşitului neclar, al obiectivului de atins, care poate rămâne, cum spuneam, doar un vis frumos. Cu cât mai târziu pricepem însemnătatea drumului, cu atât mai clar ne va fi că am înţeles prea târziu... Iar "golul" acesta, drumul fals, ramificaţia inutilă spre o ţintă aflată departe, dă chiar dimensiunea eventualei notaţii din jurnalul propriu, care spune lapidar: "Azi, nimic important".

E zona de drum fals, despre care poţi spune că l-ai străbătut şi în care îţi erau suficiente lucrurile mărunte cu care trăiai, rutina zilnică, şcoala, munca, ieşirile de la sfârşit de săptămână. Un an, încă un an. Un drum care nu mai e drum, ci un gând spre finalul lui. O scoatere din timp. Trecutul poate fi rechemat prin amintirea întâmplărilor, iar orice întâmplare poate trezi o amintire. O amintire retrăită e ca o reîntoarcere pe adevăratul drum. Pentru că trebuie să-ţi aminteşti drumul, atunci când te rătăceşti, altfel, acest "nimic important", din jurnalul tău, riscă să devină chiar drumul. Ţinta oricum e neclară sau se află undeva prea departe, ca să se transforme ea însăşi în drum.

Dar ce alegem, de fapt? Drumul sau ţinta? Cu siguranţă că cei mai mulţi dintre noi preferă ţinta, obiectivul îndepărtat, fără să se gândească o clipă la fraza lui Schopenhauer: "Suntem ca mieii care se joacă în livadă sub privirea măcelarului. Nu ştim ce dezastre ne pregăteşte destinul în acel moment de fericire: boli, persecuţie, ruină.". Nu ne mulţumim să fim atenţi la drum. Vrem mai mult. Vrem capătul drumului. Pe care îl credem întotdeauna, dar întotdeauna fericit. "Azi, nimic important", spunem, notăm, mergând înainte, spre un punct despre care nu ştim aproape nimic, lăsând la o parte acele "întâmplări", atât de valoroase pentru sufletul nostru: pietre, gropi, flori, dragoste, mare, apă, ploaie, lumină, soare, bucurie şi tristeţe, pe care ne-o dă propriul nostru drum şi despre care ştim sau putem lesne afla totul. Drumul este convertire, dar nu toată lumea este în stare de convertire. Nu mai avem răbdare să vedem în jur. Nu mai "vedem" nici contextele, nici situaţiile noastre prin care trecem, ca bieţi oameni în mers.

Despre toate aceste împrejurări doar ale noastre, specifice drumului nostru, Goethe spunea că se "construiesc" în jurul nostru, fie pentru că soarta vrea să se întâmple aşa, fie că omul are puterea să atragă spre el evenimente care se potrivesc unul cu altul. Dar soarta e, totuşi, alegerea. Marea alegere pe care o facem, între drum şi capătul lui. E cea mai mare miză a vieţii, cu o condiţie, pe care Camus a exprimat-o atât de frumos: aceea de a nu lăsa pe nimeni să fie prioritatea ta, în timp ce tu devii opţiunea lui. Iar dacă ţelul, niciodată văzut, ci doar imaginat, un ţel pe care nimeni nu-l poate garanta, e mai important decât drumul tău, atunci drumul rămâne o înşiruire de amintiri, pentru vremea când realizezi că, în fapt, drumul a însemnat totul. Şi, ce-ţi rămâne de făcut, atunci? Cârpeşti amintiri despre drum, fiindcă anii aceia ţi-au scos în faţă o situaţie, un om, o poveste, pe care le-ai pierdut, pe care le-ai transformat în amintire. Ai închis ochii şi ai mers înainte. Or, asta are un preţ. Noica îl vedea aşa: "Nu-i nimeni vinovat de neîmplinirile noastre. Limitele interioare sunt mai dureroase decât orice limită exterioară".

Să aveţi un Paşte luminat!
Şi un drum fericit!