DISTRIBUIE
“Ştiu să îmbrăţişez, dar fără mâini
Ştiu să cânt, dar fără glas
Dacă pe mine din mine m-aş smulge
şi tot mai pot scrie despre ce a rămas...
Am cuvintele la degetul mic
ruinătoare durere într-atâta răsfăţ
E o strategie pe termen lung fericirea
de ea şi de cuvânt mă dezvăţ.”
Ştiu să cânt, dar fără glas
Dacă pe mine din mine m-aş smulge
şi tot mai pot scrie despre ce a rămas...
Am cuvintele la degetul mic
ruinătoare durere într-atâta răsfăţ
E o strategie pe termen lung fericirea
de ea şi de cuvânt mă dezvăţ.”
A mai trecut aproape, iată, un an. Un an greu, un an de limită. Al nostru anul, a noastră limita. Suntem acolo unde nu ne-am dorit niciodată. Sper că cei fericiţi ai acestui an, cei care s-au obosit să meargă la urnele de votare, cei cinci milioane două sute cincizeci de mii de concetăţeni se simt bine acum. Sper că au ce să pună pe masă de Sfintele Sărbători. Că se bucură de alegerea făcută. Că îşi pot lua medicamente, că în sfârşit s-a produs modernizarea Statului Român prin reforma pe care toată Puterea nu se sfieşte s-o afirme ori de câte ori i se iveşte ocazia. Şi i se iveşte. Si, pe deasupra, iată că am scăpat de Iliescu, am salvat Poşta şi Sarea să nu intre pe mâna mogulilor. Şi cam atât. Un an în care am scris, am scris... Am mers în emisiuni TV, la întruniri, am ţinut conferinţe. Rezultatul? Socotiţi Dvs. Oamenii au citit, m-au ascultat. Sunt importanţi cei ce ne citesc şi ne apreciază. Ne fac plăcere, ne sună, ne transmit opiniile lor prin sms.
Ne amăgim. Ei se amăgesc, fiindcă se regăsesc în ce am scris şi am spus; pentru o secundă se simt mai puternici, mai pregătiţi să schimbe ce au de schimbat. Apoi, majoritatea se ia cu alte treburi şi nu mai schimbă nimic. E prea mult. E de investit prea mult curaj. Abandonează. Le e greu, îţi dau dreptate, dar nu fac nimic. Nu mai fac nimic pentru ei, nu fac nimic pentru viaţa lor, din ce ar trebui să facă. Oricum, viaţa merge înainte. Şi, dacă urăsc câteva cuvinte, ele sunt acestea: “Timpul le rezolvă pe toate”. Trăim toţi sub acelaşi soare. Şi cei care scriem şi cei care citim. E loc mult. Nu ne incomodăm. Maximum, ne distrugem unii pe ceilalţi. Maximum, înţelegem tot ce (ni) se întâmplă. Şi nu facem nimic. Citim, scriem, trăim. Trăim şi anul acesta. Cu statul modernizat de dl Băsescu, cu sufletele ciopârţite. Trăim bine. Mergem la muncă, venim acasă. A trecut un an. Au trecut şi soarele, şi marea şi nisipul fin şi bucuriile. Aşteptăm nişte Sărbători goale şi necăjite. Ne strângem în familii, prieteni. Râdem. Ne distrăm. Trece un timp al nostru, fiindcă fiecare secundă, cu încărcătura ei, se duce undeva: acolo de unde nu o mai putem readuce niciodată. Ştim să cântăm fără glas, ştim să îmbrăţişăm fără mâini.
Ştim să trecem unul pe lângă celălalt, fără să ne intereseze ce se întâmplă cu noi. Oare cât de multă nepăsare putem aduna în sufletele noastre, atât de împietrite? Cât egoism este în stare să producă inimile noastre pe unitatea de timp? Şi cum se face că toate nenorocirile se abat doar asupra noastră? Cine anume ne iubeşte atât de mult, încât îşi bate joc de noi, reclamând, hai să spunem, nişte “neînţelegeri”? Cum de le pasă oamenilor de noi într-atât încât ne abandonează în mijlocul deşertului? Cum ajungem, când ştim să scriem şi să citim, robii propriilor interese, de parcă numai noi am exista pe acest pământ?
Se încheie un an. Un an trist, în care ne-a dispărut zâmbetul de pe buze. Un an în care chiar şi oamenii pe care i-am preţuit ne-au înşelat aşteptările. Un an în care nici măcar nu ne-am obosit să-i vedem pe cei care aşteptau atenţia noastră. Şi poate o meritau mai mult decât cei cărora le-am oferit totul. Suntem un popor prea calm, prea obidit să ne mai revoltăm. Aplecăm grumazul şi aşteptăm căderea securii. Am scris, am citit. Am privit cum unii mor în faţa noastră, fără să ne pese. Am asistat nepăsători la chinul lor şi n-am făcut nimic pentru ei. Deşi ei ne priveau în ochi şi ne implorau să le dăm mâna. Noi am preferat să nu facem asta. Le-am întors spatele, lăsând timpul să rezolve problemele. Nu merităm, deci, foarte mult de la Dumnezeu. Poate doar să ne uite şi să nu se supere defintiv pe noi.
Căci Dumnezeu nu aşteaptă timpul să rezolve nimic. El dă fiecăruia ce merită. Şi noi avem de aşteptat multe de la El, fiindcă am fost răi. Infinit mai răi ca alţii. Ca ceilalţi. Pentru că n-am ţinut seama de El şi ne-am bătut joc. Şi apoi am râs, la doar câteva minute după ce am ucis. Am aşteptat ca timpul să ne spele mâinile de sânge. E o iluzie. Va rămâne acolo pe veci. Chiar dacă a trecut anul şi noi am scris, am citit şi ne-am prefăcut că trăim şi că-i facem pe unii fericiţi, iar pe alţii îi trimitem în prăpastie. Iar pe primii, pe aceşti oameni norocoşi, i-am ales ca şi cum am fi ales cele mai frumoase mere pe care să le mâncăm. Am fost întotdeauna prea aproape, dar cât de departe, de a face bine, dar binele nu l-am făcut. Fiindcă ne putem ascunde întotdeauna după acest gen ruşinos de motive, cărora le putem spune şi “neînţelegeri”. Dar să ne amintim: micile neînţelegeri au ucis oameni întotdeauna. Vom merge mai departe. Se va termina anul, noi vom mima bucuria regăsirii sub aura bradului. O, Tannenbaum!, O brad frumos! Vom cânta cu toţii, ne vom îmbrăţişa si ne vom ura... Vin Sărbătorile şi noi încheiem un an în care am îmbrăţişat fără mâini. Un an în care am cântat fără glas...
Ne amăgim. Ei se amăgesc, fiindcă se regăsesc în ce am scris şi am spus; pentru o secundă se simt mai puternici, mai pregătiţi să schimbe ce au de schimbat. Apoi, majoritatea se ia cu alte treburi şi nu mai schimbă nimic. E prea mult. E de investit prea mult curaj. Abandonează. Le e greu, îţi dau dreptate, dar nu fac nimic. Nu mai fac nimic pentru ei, nu fac nimic pentru viaţa lor, din ce ar trebui să facă. Oricum, viaţa merge înainte. Şi, dacă urăsc câteva cuvinte, ele sunt acestea: “Timpul le rezolvă pe toate”. Trăim toţi sub acelaşi soare. Şi cei care scriem şi cei care citim. E loc mult. Nu ne incomodăm. Maximum, ne distrugem unii pe ceilalţi. Maximum, înţelegem tot ce (ni) se întâmplă. Şi nu facem nimic. Citim, scriem, trăim. Trăim şi anul acesta. Cu statul modernizat de dl Băsescu, cu sufletele ciopârţite. Trăim bine. Mergem la muncă, venim acasă. A trecut un an. Au trecut şi soarele, şi marea şi nisipul fin şi bucuriile. Aşteptăm nişte Sărbători goale şi necăjite. Ne strângem în familii, prieteni. Râdem. Ne distrăm. Trece un timp al nostru, fiindcă fiecare secundă, cu încărcătura ei, se duce undeva: acolo de unde nu o mai putem readuce niciodată. Ştim să cântăm fără glas, ştim să îmbrăţişăm fără mâini.
Ştim să trecem unul pe lângă celălalt, fără să ne intereseze ce se întâmplă cu noi. Oare cât de multă nepăsare putem aduna în sufletele noastre, atât de împietrite? Cât egoism este în stare să producă inimile noastre pe unitatea de timp? Şi cum se face că toate nenorocirile se abat doar asupra noastră? Cine anume ne iubeşte atât de mult, încât îşi bate joc de noi, reclamând, hai să spunem, nişte “neînţelegeri”? Cum de le pasă oamenilor de noi într-atât încât ne abandonează în mijlocul deşertului? Cum ajungem, când ştim să scriem şi să citim, robii propriilor interese, de parcă numai noi am exista pe acest pământ?
Se încheie un an. Un an trist, în care ne-a dispărut zâmbetul de pe buze. Un an în care chiar şi oamenii pe care i-am preţuit ne-au înşelat aşteptările. Un an în care nici măcar nu ne-am obosit să-i vedem pe cei care aşteptau atenţia noastră. Şi poate o meritau mai mult decât cei cărora le-am oferit totul. Suntem un popor prea calm, prea obidit să ne mai revoltăm. Aplecăm grumazul şi aşteptăm căderea securii. Am scris, am citit. Am privit cum unii mor în faţa noastră, fără să ne pese. Am asistat nepăsători la chinul lor şi n-am făcut nimic pentru ei. Deşi ei ne priveau în ochi şi ne implorau să le dăm mâna. Noi am preferat să nu facem asta. Le-am întors spatele, lăsând timpul să rezolve problemele. Nu merităm, deci, foarte mult de la Dumnezeu. Poate doar să ne uite şi să nu se supere defintiv pe noi.
Căci Dumnezeu nu aşteaptă timpul să rezolve nimic. El dă fiecăruia ce merită. Şi noi avem de aşteptat multe de la El, fiindcă am fost răi. Infinit mai răi ca alţii. Ca ceilalţi. Pentru că n-am ţinut seama de El şi ne-am bătut joc. Şi apoi am râs, la doar câteva minute după ce am ucis. Am aşteptat ca timpul să ne spele mâinile de sânge. E o iluzie. Va rămâne acolo pe veci. Chiar dacă a trecut anul şi noi am scris, am citit şi ne-am prefăcut că trăim şi că-i facem pe unii fericiţi, iar pe alţii îi trimitem în prăpastie. Iar pe primii, pe aceşti oameni norocoşi, i-am ales ca şi cum am fi ales cele mai frumoase mere pe care să le mâncăm. Am fost întotdeauna prea aproape, dar cât de departe, de a face bine, dar binele nu l-am făcut. Fiindcă ne putem ascunde întotdeauna după acest gen ruşinos de motive, cărora le putem spune şi “neînţelegeri”. Dar să ne amintim: micile neînţelegeri au ucis oameni întotdeauna. Vom merge mai departe. Se va termina anul, noi vom mima bucuria regăsirii sub aura bradului. O, Tannenbaum!, O brad frumos! Vom cânta cu toţii, ne vom îmbrăţişa si ne vom ura... Vin Sărbătorile şi noi încheiem un an în care am îmbrăţişat fără mâini. Un an în care am cântat fără glas...
DISTRIBUIE
Comenteaza
