Cuvânt de preţuire pentru oameni cuminţi

Mă uitam siderat, la toate televiziunile, cum cei câţiva copii români talentaţi “au cucerit Italia” cu vocile lor cristaline. Au “reaşăzat”, aşa cum se spunea, România pe harta Europei, devenind, nu-i aşa, “cei mai buni ambasadori” ai ţării peste hotare. Poate că o fi aşa, dar eu nu cred asta.

Fiindcă, într-un fel, acelor copii nu li s-a luat în calcul propria decizie, cea majoră, a propriei lor vieţi, şi care, desigur, va fi luată de ei înşişi, şi nu de părinţii lor, mult mai târziu. Mai mult, am avut apoi o discuţie, care în afara semnului personal, particular, sub care se desfăşoară orice dialog, cu eventuale analize ale soluţiilor care pot precede o anume hotărâre, mi-a reconfirmat lucruri care, într-un fel sau altul, le purtam în mine. Şi cred că sunt, aşa cum le simt eu, în fiecare din noi. Şi cu siguranţă că felul în care ne raportăm la răspunsurile în ce priveşte hotărârile noastre este chiar adevărata noastră dimensiune inefabilă: aceea care până la urmă contează, dar la care nu facem, aproape niciodată, cu glas tare, apel. Sunt, cred, cel puţin două feluri de hotărâri. Unele pe care le iei tu, cu creionul şi hârtia minţii înainte, reci, calculate şi pragmatice, de la care aştepţi, în final, să spună ceva despre tine.

Mai există apoi acele hotărâri care "te hotărăsc" ele pe tine. Sunt cele în voia cărora te laşi. Ele stabilesc, cu substanţa sufletului, a sentimentului şi a inimii, a naturii noastre, înlocuind calculul sec cu substanţa intuiţiei noastre. După aceste două tipuri de a hotărî, de a-ţi hotărî propriul excurs uman, oamenii trebuie că se împart în cel puţin două categorii. Nu vreau să vorbesc despre prima din cele două pomenite: ce s-ar putea spune, cu "miez" şi nou, despre aceşti oameni, atât de previzibili? Sigur, le putem admira calculul precis în care curge viaţa lor, devenirea lor strictă, ascensiunea spre ţeluri (de obicei înalte şi tot atât de iluzorii), dar am putea observa, poate, cum fiecare pas spre vârfurile ierarhiilor la care visează nu poate fi decât încă un pas spre propria lor înstrăinare, înspre locul acela unde vor ajunge, mai devreme sau mai târziu, din păcate, total străini de ceea ce au fi putut însemna, cu adevărat, ei. Le va aduce acest mod de a fi hotărât în ce-i priveşte fericirea? Asta nu cred că e treaba mea să discut. Mă aplec mai bine asupra unor situaţii care ar trebui să dea de gândit ambelor categorii.

De exemplu, faptul că tot ceea ce acum 5 ani părea sigur, cert, atât în ierarhiile "de carton", cât şi în viaţa oamenilor, acum este maximum de instabilitate şi siguranţă. Iar pe fondul acesta, dacă nu ne acordăm şansa de a ne re-gândi propria trecere pe acest pământ înseamnă că trecerea noastră prin propria viaţă nu este decât formală; o bifare a unui traseu care poate fi, până la urmă, al oricui. Mă adresez, deci, cu drag şi cu speranţa existenţei acelor tineri "cuminţi", pe care mai mult nu-i cunoaştem şi care trăiesc în afara politicilor globale, a drepturilor minorităţilor, a tuturor "listelor" făcute ca să-i scoată în evidenţă încă şi încă o dată; să-i facă să spere că peste ani vor fi pe lista aceea de oameni trişti şi însinguraţi, care au câştigat dreptul de a se fi pierdut pe sine şi sensurile adevărate ale vieţii, cu "zâmbetul pe buze". E un moment în care Lumea nu mai are nevoie de demonstraţii personale şi de concursuri cu premianţi tineri, frumoşi care îşi sacrifică viaţa pentru iluzia de a descoperi gaura din macaroană şi coada fructului din care se face de sute de ani ţuica.

E, mai degrabă, din nou, aşa cum o dovedeşte necesitatea, vremea celor "cuminţi". A celor care ascultă radio noaptea, rezonând în întunericul camerei la vocile teatrului radiofonic, ale artiştilor celebri sau la marile concerte clasice. Mă gândesc cu respect la această mare de oameni frumoşi şi cuminţi, poate mai săraci, poate mai trişti, care nu se doresc a fi învingătorii Lumii şi care au înţeles că dacă ei vor învinge, "învinsul" va fi doar propriul destin. Am dispărut de pe harta Lumii în 1944 şi dacă vom fi din nou acolo, asta nu se va datora celor porniţi să-şi caute "rostul" aiurea, pe pământ, într-o căutare în care în fiece minut ţi se cere să demonstrezi ceva despre cele mai puţin importante calităţi ale tale. Vom fi pe hartă din nou cu oamenii care îşi preţuiesc sufletele, prin cei care reuşesc să găsească lucruri în comun, esenţe cu cineva. Nu asta e, oare, cel mai important lucru, într-o lume a nesiguranţei şi a deznădejdii? Dar pentru asta nu se dau diplome, iar cei care au acces la propriile esenţe sunt oamenii "cuminţi", care stau în casele lor, fumând şi citind, câteodată scriind, oameni care nu se plictisesc stând acasă, care nu simt nevoia să socializeze, să "iasă", să converseze şi să-şi macine sufletul în vântul "civilizaţiei".

Sunt cei care nu-şi propun să fie "cineva", nu-şi doresc să schimbe Lumea, nu-şi fac "proiecte" de viaţă sterilă, unde anii sunt contabilizaţi precum socotelile din carneţelul de cumpărături. Vom reveni pe harta de unde am dispărut, nu cu mutanţii aceştia impresionabili, cărora li se induce că pot schimba lumea în schimbul sacrificării propriilor vieţi, ci cu oamenii cuminţi şi modeşti care trăiesc cu adevărat şi îşi locuiesc propriile trupuri şi suflete. Nu cu cei care îşi exersează memoria visând vârful ierarhiilor, nu cu cei care îşi "închiriază" inima şi trupul pe perioade anume, vacanţele din care nu mai rămân decât fotografii pe ecranul unui telefon. Nu cu cei care se declară în oglindă fericiţi, alternând o perioadă de fericire cu cea în care "trebuie să ajungă", ca şi când viaţa ar avea doar două anotimpuri. Mai degrabă vom reveni în Lume cu oamenii "cuminţi", care fotografiază dealurile, care sădesc primăvara un gutui în grădină, cu cei despre care jurnalele TV nu vor vorbi niciodată, cu cei care fac cadouri mici şi râd des, din inimă, cu cei care ştiu să iubească şi să fie iubiţi, cu cei care vor alege întotdeauna un om împotriva unei liste. Cu ei, vom renaşte şi ne vom trezi, şi noi, în propriile noastre vieţi, nu ca "invitaţi", "trăiţi" de timp, ci ca oameni care aleg să spună "hei!" şi nu "hey", privind din afara "dead-line"-urilor către o lume în care nimic nu mai e sigur, în afara propriei vieţi, a propriei emoţii, a propriei minuni, în afara oricărei amăgiri...