DISTRIBUIE
... ca şi când ai apăsa pe butonul care declanşează bomba atomică. E vorba despre curajul de a apăsa declanşatorul aparatului de fotografiat. De a socoti momentul cel mai bun pentru a opri lumea în loc. Îţi trebuie, pentru asta, cred eu, un imens curaj.
Acea asumare ca şi în viaţă. Văd, în ultimul timp, pe stradă, în orice loc din lume m-aş afla, foarte mulţi oameni care fotografiază. Cei mai mulţi sunt tineri, se plimbă în grupuri, se opresc dintr-o dată şi declanşează. Te uiţi şi tu, încercând să-ţi imaginezi ce anume le-a atras atenţia, să recompui acel cadru care i-a făcut pe aceşti tineri fotografi să se oprească paralizaţi de o eventuală emoţie a unui cadru. De cele mai multe ori sunt banalităţi. Rămân însă în urma lor doar sticla de plastic cu “apică”, de care par nedespărţiţi, şi încercarea studiată de a fi ei înşişi o fotografie trucată a unui nonconformism vetust. Au curaj să-şi asume banalitatea unei vieţi, până la urmă, banalitatea şi repetabilitatea propriilor lor vieţi. Din păcate (poate greşesc?), odată cu fotografia digitală a murit o parte a lumii adevărate. Cu aparatele acestea “electronizate” la gât, milioanele de tineri şi milioanele de declanşări fac, probabil, doar un fel de istorie a banalităţii unor excursii care nu au acel “moment decisiv” despre care vorbea Cartier Bresson.
Privesc apoi fotografiile, aducându-şi aminte că în acel moment i-a durut burta, că în celălalt au vărsat cafeaua pe pantalon, că atunci când au apăsat declanşatorul, a început ploaia şi au răcit. Cu alte cuvinte, povestea amintirii propriului lor confort de-a lungul anilor. Da, e nevoie de foarte multă superficialitate pentru a-ţi fixa amintirea propriului confort. Din păcate, e ceea ce contează pentru mulţi.
Prima mea fotografie datează de acum 40 de ani. Mi-o amintesc perfect. Era alb-negru şi înfăţişa un tufiş din grădină. Era locul unde, copil fiind, mă ascundeam vara. Mă ascundeam, deşi nu mă cauta nimeni, dar asta îmi dădea un soi de siguranţă, de protecţie în faţa unui rău neidentificat. Şi mai târziu, când am învăţat să-mi prepar soluţiile (tiosulfat, metabisulfit anhidru, metol etc.), când îmi developam filmele în tavă, la lumina jarului ţigării, şi când învăţasem toate trucurile cu aparatul de mărit Krokus, acea fotografie, a unui tufiş de agriş şi zmeură acoperind un colţ generos al grădinii. Ca şi acum, când scriu aceste rânduri, continuă să mă emoţioneze.
Era şi este încremenirea unui timp, a unui loc în care mintea mea se întoarce mereu cu aceeaşi emoţie. Poate pentru că acolo am fumat prima ţigară, poate doar fiindcă acolo era locul cel mai sigur din lume, poate că acolo se întâmplă să pot să mă gândesc în voie la orice. Au trebuit să treacă, iată, patruzeci de ani ca să-mi dau seama că a fost singura mea fotografie adevărată şi că nu are rost să mai fotografiez. Pentru că am înţeles poate prea târziu toate astea... Am înţeles că o fotografie şi asumarea a ceea ce înseamnă ea fac să poţi pătrunde sensul a ce ai avut şi ce ai pierdut, fiindcă ai declanşat prea târziu sau prea devreme, de milioane de ori, în decursul unei vieţi. Şi că poate n-ai avut curajul să apeşi butonul declanşatorului exact în momentul când îţi era dat să faci fotografia vieţii tale... Chestie de “timing”, nu?
Iar dacă ai ratat asta, se cheamă că ai ratat drumul acela pe care l-ai aşteptat. Ca într-o fotografie a lui Winogrand, în care gluma se confundă cu ratarea însăşi. Ai ratat, deci, o viaţă sau ai ratat un cadru fotografic? Am înţeles acest adevăr trist privind îndelung plajele sărace ale lui Ray Jones, benzinăriile pustii ale lui Ruscha. Am înţeles din fotografiile lui Eggelstone că a fi artist fotograf înseamnă ca, oriunde mergi, să poţi fi în stare să iei lumea ta cu tine; că aparatul de fotografiat (cel cu film alb-negru) trebuie să-ţi fie o extensie a sufletului. Dar ce te faci dacă lumea ta nu e aceea a sufletului tău? Dacă acea lume rezonează numai cu imaginea doar fiindcă tu cauţi extraordinarul într-un cotidian banal, sărac şi pe care îl respecţi, conformându-te “timingului” fără nici un fel de personalitate?
Aşa m-am gândit eu când mi s-a făcut frică să mai apăs declanşatorul unui aparat de fotografiat. Am ales să privesc împrejur şi să văd oameni talentaţi care (se) simt mai puternici decât mine. Care au curaj să-şi asume să nu (se) mintă. În viaţă şi în fotografie. Oricum, “e tot un Drac!” - cum spune Marquez, prin gura colonelului Buendia... Aşa am hotărât să mă mulţumesc doar în a imagina fotografii. Pentru că mi-a fost dat să înţeleg demult că aparatul de fotografiat are un ceas. Un ceas interior, care te învaţă ce înseamnă 1/100, 1/60 sau 1/1.000 dintr-o secundă. Că te învaţă cum să priveşti prin obiectiv în secunda aceea pe care tu ai împărţit-o dacă ai avut curajul s-o faci, după cum ţi-a dictat sufletul tău, aşteptând ca fracţiunea de secundă să se transforme într-o lume.
Dacă, însă, n-ai avut curajul să faci “reglajul manual”, al tău, irepetabil, atunci reglezi timpul (“timingul”!) aşa cum scrie în cărţi sau cum ţi-au spus cei care de obicei cunosc totul dinainte, obţinând, astfel, o banală fotografie “de fundal” căreia îi lipseşte subiectul. O “amintire” care, pusă lângă alta şi altele asemenea, închipuie albumul vieţii tale. Altfel - nişte poze foarte drăguţe, numai bune de răsfoit când vin prietenii în vizită.
Privesc apoi fotografiile, aducându-şi aminte că în acel moment i-a durut burta, că în celălalt au vărsat cafeaua pe pantalon, că atunci când au apăsat declanşatorul, a început ploaia şi au răcit. Cu alte cuvinte, povestea amintirii propriului lor confort de-a lungul anilor. Da, e nevoie de foarte multă superficialitate pentru a-ţi fixa amintirea propriului confort. Din păcate, e ceea ce contează pentru mulţi.
Prima mea fotografie datează de acum 40 de ani. Mi-o amintesc perfect. Era alb-negru şi înfăţişa un tufiş din grădină. Era locul unde, copil fiind, mă ascundeam vara. Mă ascundeam, deşi nu mă cauta nimeni, dar asta îmi dădea un soi de siguranţă, de protecţie în faţa unui rău neidentificat. Şi mai târziu, când am învăţat să-mi prepar soluţiile (tiosulfat, metabisulfit anhidru, metol etc.), când îmi developam filmele în tavă, la lumina jarului ţigării, şi când învăţasem toate trucurile cu aparatul de mărit Krokus, acea fotografie, a unui tufiş de agriş şi zmeură acoperind un colţ generos al grădinii. Ca şi acum, când scriu aceste rânduri, continuă să mă emoţioneze.
Era şi este încremenirea unui timp, a unui loc în care mintea mea se întoarce mereu cu aceeaşi emoţie. Poate pentru că acolo am fumat prima ţigară, poate doar fiindcă acolo era locul cel mai sigur din lume, poate că acolo se întâmplă să pot să mă gândesc în voie la orice. Au trebuit să treacă, iată, patruzeci de ani ca să-mi dau seama că a fost singura mea fotografie adevărată şi că nu are rost să mai fotografiez. Pentru că am înţeles poate prea târziu toate astea... Am înţeles că o fotografie şi asumarea a ceea ce înseamnă ea fac să poţi pătrunde sensul a ce ai avut şi ce ai pierdut, fiindcă ai declanşat prea târziu sau prea devreme, de milioane de ori, în decursul unei vieţi. Şi că poate n-ai avut curajul să apeşi butonul declanşatorului exact în momentul când îţi era dat să faci fotografia vieţii tale... Chestie de “timing”, nu?
Iar dacă ai ratat asta, se cheamă că ai ratat drumul acela pe care l-ai aşteptat. Ca într-o fotografie a lui Winogrand, în care gluma se confundă cu ratarea însăşi. Ai ratat, deci, o viaţă sau ai ratat un cadru fotografic? Am înţeles acest adevăr trist privind îndelung plajele sărace ale lui Ray Jones, benzinăriile pustii ale lui Ruscha. Am înţeles din fotografiile lui Eggelstone că a fi artist fotograf înseamnă ca, oriunde mergi, să poţi fi în stare să iei lumea ta cu tine; că aparatul de fotografiat (cel cu film alb-negru) trebuie să-ţi fie o extensie a sufletului. Dar ce te faci dacă lumea ta nu e aceea a sufletului tău? Dacă acea lume rezonează numai cu imaginea doar fiindcă tu cauţi extraordinarul într-un cotidian banal, sărac şi pe care îl respecţi, conformându-te “timingului” fără nici un fel de personalitate?
Aşa m-am gândit eu când mi s-a făcut frică să mai apăs declanşatorul unui aparat de fotografiat. Am ales să privesc împrejur şi să văd oameni talentaţi care (se) simt mai puternici decât mine. Care au curaj să-şi asume să nu (se) mintă. În viaţă şi în fotografie. Oricum, “e tot un Drac!” - cum spune Marquez, prin gura colonelului Buendia... Aşa am hotărât să mă mulţumesc doar în a imagina fotografii. Pentru că mi-a fost dat să înţeleg demult că aparatul de fotografiat are un ceas. Un ceas interior, care te învaţă ce înseamnă 1/100, 1/60 sau 1/1.000 dintr-o secundă. Că te învaţă cum să priveşti prin obiectiv în secunda aceea pe care tu ai împărţit-o dacă ai avut curajul s-o faci, după cum ţi-a dictat sufletul tău, aşteptând ca fracţiunea de secundă să se transforme într-o lume.
Dacă, însă, n-ai avut curajul să faci “reglajul manual”, al tău, irepetabil, atunci reglezi timpul (“timingul”!) aşa cum scrie în cărţi sau cum ţi-au spus cei care de obicei cunosc totul dinainte, obţinând, astfel, o banală fotografie “de fundal” căreia îi lipseşte subiectul. O “amintire” care, pusă lângă alta şi altele asemenea, închipuie albumul vieţii tale. Altfel - nişte poze foarte drăguţe, numai bune de răsfoit când vin prietenii în vizită.
DISTRIBUIE
Comenteaza
