Cum scapi de nihilism şi dezgust?

Cauţi ori nu un răspuns pe care să-l iei în seamă sau doar constaţi, cu titlu de inventar, că (ţi)-ai pus o întrebare? Poţi să te ascunzi cât mai mult timp, găsind refugii, în camera ta (cum recomandau filosofii pustiei), în casa ta sigură şi caldă? Sau în universul protector al sufletului cuiva anume? O fi, poate, vremea să schimbi fundamental ceva în modul în care îţi înţelegi propria trecere pe pământ? Dar ce se întâmplă când nu poţi sau, pur şi simplu, nu vrei să recunoşti că ar trebui s-o faci? Unii spun că aşa-zisele "proiecte artistice" sunt o modalitate. Numai că aşa cum o înţeleg eu, arta, ca şi viaţa însăşi, nu poate fi un "proiect" în care să intri, pe o uşă pe care o deschizi cu greutate sau mai uşor... Arta, cred, e, mai degrabă, un răspuns la ceea ce ţi se întâmplă. Dacă în viaţa ta nu se întâmplă un lucru luminos, atunci totul e doar butaforie. Calitatea răspunsului depinde doar de sensibilitatea, cultura şi talentul tău. Din păcate, generaţia de tineri "aşteptaţi" să schimbe "imobilismul" celor trecuţi de cincizeci de ani şi care străbat străzile propriei existenţe se loveşte de pericolul inexorabil de a-şi considera, ca ultimă scăpare, propria viaţă drept un "proiect", cultural sau intelectual, de orice fel, atât de profund şi valoros, încât nimeni nu-l poate înţelege decât formal, politicos. Despre asta se vorbeşte doar în şoaptă, în faţa oglinzii şi niciodată în public. Fiindcă e greu să recunoşti că te-ai amăgit cu bună ştiinţă... Iar asta se întâmplă mai ales pentru că oamenii se feresc, odată intraţi în acest "joc", să reevalueze periodic detaliile, schimbările ce au loc în propria lor viaţă, să-şi măsoare şi să-şi reanalizeze sensurile, uneori schimbate, chiar şi în bine, ale propriilor "resurse".

Lumea occidentală a inventat un concept extrem de periculos. Acela că arta poate fi coborâtă la nivelul oricui are chef să se numească/autonumească artist. Erau mult prea mulţi tineri care deranjau, care umpleau scheme de personal, care veneau ameninţător din simpla trecere a timpului, ca să nu apară această idee perfidă care, încet-încet, cuprinde şi România. În curând, pe stradă n-o să mai poţi arunca un ac fără să rişti să înţepi un astfel de "artist", care şi-a propus drept proiect propria viaţă trăită "artistic". Oameni care n-o să producă niciodată nimic sufocă autorităţi, cer spaţii de expoziţii, "regizează" pelicule, au nevoie de sponsori. Ocupă trotuare, teatre, cinematografe, parcuri, munţi, ape curgătoare sau malul mării cu subproducţiile banale ale unor minţi nemobilate cultural, la timp şi adecvat. Pe occidentali îi înţeleg. Trebuiau să le dea o ocupaţie acestor tineri "pierde-vară" care riscau să devină pericole publice. Or, încurajându-i să fie "artişti" de la trotuar până la miile de săli, teatre, cinematografe, subsoluri, gări, autobuze, parcuri, trenuri şi oriunde altundeva mai găsesc de cuviinţă să-şi expună excrementele, societatea a scăpat într-un fel de o problemă imensă. Problema crasei inculturi a unui tineret debusolat şi straniu, problema dirijării aproximative a sorţii acestei categorii de oameni care nu aparţin nici unei zone a umanului cunoscut. În Occident, acest "proiect" imens al integrării "looserilor" într-un fenomen paradoxal şi chiar prin asta derizoriu a apărut aproape concomitent cu crearea unui alt "fenomen" , care a avut, cred, cam aceleaşi aşteptări. Fenomenul "ONG". Tot felul de indivizi care, pur şi simplu, n-au găsit nimic bun în propriile vieţi au fost convinşi să "lupte" sau să "protejeze", prin te miri câte forme de acţiune, de la furnicile roşii, rozătoare până la elefanţi, de la floarea de câmp până la peştii piranha.

Viaţa unui imens grup de inutili a devenit o luptă pro sau contra a "ceva" ce ar fi mers, oricum, mai bine sau mai rău, în simplele şi logicele legi ale naturii. Şi atunci, îi înţeleg pe aceia dintre noi pe care îi îneacă dezgustul faţă de această societate care se dispensează voit de o bună parte a ei, aruncând-o într-un neant oarecum controlat cu cinism şi perfidie. Chiar dacă pe moment nu-şi dau seama, fiindcă avântul vârstei nu-i lasă să stea mai mult în "locurile" propriei fiinţe, unii dintre ei îşi pun întrebări care decurg din esenţe. Precum cea de la începutul textului meu. Dar când, spre deosebire de cei despre care am vorbit mai sus, ei au ajuns într-un loc pe care l-au vizat, crezând că vizează vreun capat al lumii, abia atunci întrebarea aceasta are sens. O diplomă, o lume în care să te afirmi, un loc sub soare pentru unii; viaţa ca proiect cultural pentru alţii şi, în sfârşit cei care se îndreaptă inevitabil spre droguri, beţie, sex şi calculator. Numai că toate astea, odată asumate şi "consumate", nu vor da naştere unui început al vieţii, al unei alte vieţi, cum îşi imaginează majoritatea. Toate acestea nu sunt decât intrarea, uşa care duce spre un sfârşit continuu. Eu sper că aceste întrebări, care aşteaptă răspunsuri adecvate privind "scăparea de dezgust", să fie, pentru cei care nu sunt prinşi în plasa "proiectelor" de tot felul, uşa prin care să se poată "retrage" în propriul proiect, într-un sistem interior, al propriei fiinţe. Proiect, din păcate, inaccesibil pentru cea mai mare parte a oamenilor. Este acel proiect în care te autodetermini şi capeţi curajul de a fi tu, în toate ipostazele tale.

Când îţi cucereşti propria libertate, când nu mai vrei să intri într-o lume care nu te va face fericit, mai ales că nu ea te alege pe tine, ci, mai degrabă, tu vrei cu tot dinadinsul s-o alegi pe ea. Laşi valorile tale pentru ale altora, locurile tale pentru geografia încurcată şi rece a altei lumi, străină de tine, laşi limba ta, singura în care îţi poţi construi vise şi vorbi cu tine, laşi un om sau mai mulţi pentru un proiect la capătul căruia te vei regăsi totuşi singur; laşi cartea şi aparatul de fotografiat cu peliculă pentru "digital" şi computer, laşi cultura mare pentru Google şi începi să asumi viaţa ca pe un martor al stărilor tale, în care trebuie să-ţi ciopârţeşti sufletul ca să nu calci dincolo de limitele aşa-zisului proiect. Fugi de viaţa ta, de frică să nu pierzi un viitor despre care lumea vorbeşte fals, îngăduitor, cu o mirare şi apreciere prefăcute. Fiindcă şi asta face parte din proiect...