Cum mi-am petrecut "Ziua Iubbbbbbiiiiriiii"

Abia am așteptat să ajung în casă, de parcă toate pericolele orașului se luaseră după mine. Nu m am simțit în siguranță și bine, decât în casă, citind mărturisiri fumoase. În ultima vreme nu mai pot să citesc decât jurnale, memorii, deși orice dezvăluire ascunde în ea o sămânță de trivial. Am citit asta: "Prima dragoste începe cu a doua iubire... Dar la mulți nu începe niciodată, m am gândit. Căci profunzimea sentimentului este cumva o anume tărie. Acea singură tărie căreia îi corespunde o singură slăbiciune: aceea de a nu te putea ridica din adâncimile sentimentului celuilalt"

Apoi, ochii mi au căzut pe notația următoare, pe care o reproduc, fiindcă m a impresionat, nu atât prin sinceritatea ei, cât prin aceea că adună frumos la un loc frământări și tristeți ale unui om sensibil și prețios: un om care e conștient că se caută pe el însuși. Mai mult decât atât, un om care știe că acolo unde caută el, nu va găsi niciodată, nimic.... "Totul se reduce, dacă se întâmplă să dai peste cineva, la senzații fizice, la puțin dans, la o cină și la câteva priviri puțin mai dulci decât ți se aruncă de obicei. Și ce dacă ai senzația că te-ai potrivi într-adevăr cu acel cineva? Și ce dacă este un cineva extraordinar care ți-ar putea oferi și căruia ai ce să-i oferi la schimb? Și ce dacă simțiți asta amândoi, și ce dacă această simțire se vede în fiecare privire, în fiecare atingere? Pentru că în aceleași priviri și atingeri este ceva dramatic și amar. Știi că vei pleca și va pleca. Nu vrei să te implici în nici un fel, nu vrea să se implice. Și-ți spune să rămâneți amici, și tu, firesc și fără nici o emoție aparentă, te bucuri și dai din cap. Și știi că va ajunge pe lista de prieteni de mai înainte. Totul e calculat, planificat, știi ce vei face și ce va face. Cum va gândi. Știi cum îți va funcționa inima pentru că în lumea asta largă creierul și rațiunea cinică și rece îți fac sângele să circule atât cât trebuie pentru a fi eficient."

Dar care să fi fost, și cui să fi folosit s eficiență, în cazul acesta?, poate tot de "eficiență" am putea vorbi și în cazul celor mai mulți din cei care sărbătoreau ieri, cu inimioare roz, lumânări, flori roșii grețoase, îngrozitoare și pahare mari de vin rubiniu, prost, "ziua iubbbbbbbbiiiiiiirrriiiiiii"? Căci deși toată lumea asta își dorește, chiar și fără să știe, să aibă parte, măcar de o "cădere" frumoasă, ei nu reușesc, în fapt, decât o alunecare continuă, fără culoare, fără miros, care nu lasă nici o urmă... Căderea e una, alunecarea e alta. Cert este că tot mai mulți oameni se încăpățânează și se ambiționează să se identifice cu "rosturi" care impun, neapărat, o acerbă și inuman "traseu", de la concurență absurdă, la paradirea propriei vieți. Nu mai pot trăi fără să facă "ceva", fără senzația că "au ceva de făcut". Că există un asemenea "ceva" iluzoriu, fără de care nu mai poți să trăiești, să simți, să construiești în propriul sine. Fiindcă acel ceva, - obiectiv de butaforie confecționat din "materialul" oferit cu generozitate de falsul vis al europenizării, al globalizării, etc -, pare că este mai mportant decât propria viață - cea adevărată. Așa o fi, oare? A da vieții un sens și a vedea de departe sensul vieții sunt lucruri care nu se pot confunda. Și înseamnă, fiecare, altceva. A crede că ai ceva mai important de făcut, decât a vedea unde te afli tu în propria ta viață cred că este cel puțin o naivitate. Dar, fiecare vârstă are naivitățile ei, pe care le plătim scump. Căci, adevărata viață se trăiește în profunzimea ei doar atunci când există un sentiment, în rest e o simplă existența... Iar simpa existență nu se poate "colora" decât transformându i pe cei despre care vorbim în simpli oameni ai plăcerilor, care, oricât de surprinzător ar părea, dar gustă mai puțin decât alții pacerile vieții și în consecință, chiar viața în sine. De obicei ei devin, în timp, robii unor plăceri idioate explicite, minore, puține, și, atenție! : SUPERFICIALE, care le va măcina existența. Totul la "adăpostul" unui "mare vis". Și după asta? După împlinirea acestui vis, după "prinderea" acestei himere? Cum vom mai trăi? Ce va mai fi rămas din noi, după ce vom fi pierdut tot ceea ce ar fi putut naște în sufletele noastre, adică ceea ce poate fi mai valoros într un om, acea "stare de grație"? Ni se pare că ascundem în adâncul sufletului un adevăr aparte, căruia îi dăm tot creditul. "Marele nostru plan", "visul", acea himeră pentru care suntem în stare să sacrificăm ceea ce ni s a dat fără că măcar să merităm: unicitatea trăirii sensibile. Ni se pare extraordinar ce facem, ce vom face; unic, dar de fapt el/ea, himera, proiecția unei utopii este un lucru atât de comun...
Nu pot decât să mă bucur că nu mai am vârsta aia ingrată. Îmi amintesc perfect: visam, și eu, ca atâția mulți alții la democrație, capitalism, șamd; noroc că n am făcut din asta "visul meu". Și, poate că cei mai în vârstă sunt într un fel de câștig; În iubirea acestora se află, poate nu chiar un refuz al vârstei lor, dar, cu siguranță, o lipsă de admirație pentru psihologia tinerilor.
Ținerii nu au, din păcate, acea "perspicacitate" a celor mai vârstnici, care știu mai bine că totul este de fapt cu putință, fiindcă în mintea și în ființa lor s au adunat în timp mai multe probabilități, mai multe soluții. Dar cu toții trecem, până la urmă prin viață: nu scăpam și nici nu vom scăpa de propriile amintiri, de propriile ratări. Niciodată. Sunt frânturi din deciziile noastre prin care am pierdut ceva, pe cineva: ca niște pete pe o cămașă albă. Ori, petele ies la spălat, dar niciodată nu poți uita locul acela în care știi că au fost. Maturitatea înseamnă de fapt, nu trecerea peste copilărie și adolescentă, ci înfrângerea lor. Numai când îți înfrângi adolescența poți să asumi destine. Pe al tău sau pe al "celuilalt". Atunci vei vrea să fugi din "visul" tău, din "proiectul" pentru care ți ai ratat împlinirea că om, și pentru a nu mai vedea prostia imensă a lumii în care ai trăit, în care te ai mișcat. Te va deranja cumplit, fiindcă vezi cât de teribil a fost să refuzi să trăiești cu adevărat și cu acordul tău ai vegetat superficial, între zidurile ignoranței de șine. Care, când este pregnantă și ingenuă, se manifestă prin anulare, schimonosirea sufletului și chiar prin grosolănie...

Nu întâmplător, în lumea aceasta care sărbătorește "iubbbbbbiiireaaaa" nu mai există decât un simulacru de viață, un simulacru de dragoste, un simulacru de dor. Dorul, despre care Blaga scria atât de frumos, are, de fapt, un înțeles mai fin, acela de seducție a spiritului, de către un mister imens, de nepătruns, nepuatnd fi înțeles niciodată până la capăt... Dar dorul nu mai există. E maximum un cuvânt, care nu mai are "starea" aceasta, transformanu se într o jalnică și banală dorință... E prea mult orgoliu și prea multă dorință de a arată, către sine și către ceilalți schița unui presupus succes. Nimeni nu se gândește la ce se va întâmpla după ce toate astea vor fi spuse și făcute. Din păcate... Dar, ca să poți să privești cu lumina aceea din ochi, pe care nu o văd prea mulți, trebuie să fii în stare să ți poți desprinde gândul și concentrarea din locul "acela" care te anihilează. "Uită-te!" - spunem când vrem să arătăm cuiva încotro să privească. E un îndemn în a fi în stare să "se uite pe sine", pentru un moment, căci numai așa poate vedea, eliberat ceea ce îi propui să vadă. Doar lăsându se purtat de lumina adevărată a privirii sale, golindu se de toate gândurile, un om poate să "vadă". Numai "uitându se" omul poate atinge acea dimensiune a sufletului, care, ca și plânsul, îl face să se întoarcă în adâncimile lui adevărate...