Cum am “ratat” concertul lui Al di Meola

M-a frisonat, încă de când am auzit-o, vestea că la Cluj va cânta, timp de două zile Al di Meola, acest zeu în viaţă al chitarei şi al jazz-ului.

L-am ascultat pe acest extraordinar instrumentist încă de acum aproape douăzeci şi cinci de ani şi multe dintre piesele lui le ştiu pe de rost, aşa cum, desigur, mulţii lui fani le cunosc. "Săpam" milioane de şanţuri în discurile de vinil, împreună cu prietenii mei, dar mai ales în "Friday night in San Francisco", pe strada Avram Iancu, la nr. 10, din Sibiu, unde aproape clandestin, în casa prietenului meu Laci Barabas, funcţiona un miniclub de jazz. Aşa am cunoscut eu muzica lui Al di Meola, în seri friguroase, de iarnă, fumând "Mărăşeşti" şi bând "Krepkaia", alături de alţi câţiva, care îşi mai păstrau în suflet o anume doză de libertate. Îmi amintesc cum într-o noapte, după o astfel de audiţie (Fervo Rosgado, a marelui pianist Egberto Gismonti, prelucrată de Al di Meola, Paco de Lucia şi John McLaughlin) am luat hotărârea, împreună cu Laci, de a forţa frontiera.

Cireaşa de pe tortul viitoarei libertăţi era chiar concertul celor trei chitarişti la München, unde prieteni saşi, scăpaţi din "raiul" dictaturii, ne cumpăraseră deja bilete. Nouă ne rămânea doar să putem trece frontiera în apropiere de Jimbolia, unde aceiaşi prieteni ne aşteptau cu o maşină germană. Numai că aventura noastră, drumul spre libertate şi spre incredibilul concert, s-a terminat trist. Nu prevăzusem că pe cursa de tren Timişoara - Jimbolia patrule de securişti însoţiţi de miliţieni cu câini controlau fiecare călător care intra în zona frontierei. Când ni s-au cerut buletinele, - ale noastre erau de Sibiu, judeţ din care pe atunci "fugeau" peste graniţă mulţi tineri -, ne-am dat seama că am eşuat. Cu un curaj inconştient am smuls buletinele din mâna miliţianului şi am fugit, sărind din mers. Ne-am strecurat în partea opusă gării, unde miliţienii ne căutau căci se dăduse alarma, pe sub un marfar care făcea manevre, riscându-ne viaţa.

Dar nu asta voiam să spun. Zilele trecute soarta a făcut în aşa fel încât am putut vorbi, într-un restaurant, în linişte cu dl. Di Meola. Pur şi simplu, nu-mi venea să cred: dacă înainte de 1989 cineva mi-ar fi spus că aşa ceva va putea fi posibil aş fi considerat că glumeşte. O glumă proastă, desigur. Îl priveam, aşadar, pe acest "Zeu" al muzicii şi al inimii mele, îl ascultam şi nu-mi venea să cred. Zeci de nume de cântăreţi pe care îi îndrăgim amândoi, Crosby, Stills, Nash and Young, Chicago, Woodstok, The Last Waltz, Frank Zappa şi cum l-a invitat acesta să cânte, din senin, printr-un telefon, o piesă scrisă chiar pentru el, regretul lui Al faţă de superficialitatea tinerei generaţii, de muzica zgomotoasă pe care o preferă şi care îi face pe bieţii de ei să nu aibă (nici) amintiri... Timpul a trecut ca odinioară, în armată, când chibritul aprins dintre degetele caporalului ardea prea repede, înainte de a ne fi putut dezbrăca sau îmbrăca... În timp ce ne despărţeam printr-o îmbrăţişare, - devenisem prietenul lui Al di Meola! -, m-am gândit că da, n-o să mă pot duce să-l ascult cântând în concert, în numai câteva ore, deşi insistase să ne vedem acolo.

Mi-au trecut prin cap, eliberate din amintire, deodată, miile de ore de audiţie, tot ce ascultasem în atât de mulţi ani. Deodată am înţeles că pierdusem întâlnirea cu muzica lui "live" şi că tot ce (nu mai) aşteptam, tot ce nici nu mă aşteptasem să se întâmple era un dialog: să schimb câteva cuvinte cu el. Cu Zeul, cu artistul, cu muzicianul pe care l-am iubit şi îl voi iubi pentru totdeauna. Şi acest miracol a avut loc. Întâlnirea cu muzica sa şi, în general, cu marile concerte o ratasem de mult, în comunism, când ne chinuiam să-l auzim pe vinil sau pe benzi Agfa, pe un Kasthan obosit. Întâlnirea cu concertul lui o ratasem când n-am reuşit să părăsim fraudulos, împreună cu Laci, "raiul comunist"... Am înţeles atunci adâncul înţeles al frazei lui Robert Burton, din "The Anatomy of Melancholy": "Astfel, am hoinărit mereu (şi nu mă pot lăuda cu cine ştie ce succes) şi, asemenea unui câine rătăcitor, care latră la fiecare pasăre pe care o vede, lăsând deoparte joaca, eu am urmat fiecare iluzie, cu excepţia celor pe care ar fi trebuit să le urmez, şi mă pot plânge pe bună dreptate (căci acel ce este pretutindeni nu este nicăieri) că am citit multe cărţi, dar fără prea mare folos, căci mi-a lipsit metoda; confuz, am dat peste diverşi autori în biblioteci, dar n-am profitat de pe urma lor, căci mi-au lipsit arta, ordinea, memoria, judecata".

Mai trebuie adăugată la această frază muzica; sau, în cazul acesta, muzica minunatului Al di Meola, şi atunci e uşor de înţeles. Totul. Fiindcă orice întâlnire trebuie să aibă loc atunci când cei care se întâlnesc sunt în momentul când vor să meargă împreună înainte. Orice întâlnire a esenţelor, ca încercare de punere laolaltă, nu are la îndemână timp nelimitat. Cu cât zilele trec şi "întâlnirea" nu a început să "rodească", şansa oferită se ofileşte, iar în cele din urmă moare. Dar bine că situaţiile acestea sunt extrem de puţine, raportate la o viaţă; oricum, dacă realizăm că aceste "pierderi" nu se vor întoarce niciodată, pentru noi, abia atunci realizăm, din păcate, cât de mult am pierdut. N-avem curaj, n-avem timp, sunt tot timpul lucruri mai importante, până "atunci". Până în momentul când ne vom afla noi înşine în faţa "marii oglinzi", acolo unde nu ne mai putem păcăli şi unde nimeni nu ne va mai putea minţi. Ne vom privi în ochi şi în jurul nostru, asemeni unui "corp astral", se va mişca o fantomă, aidoma noastră: este regretul pe care nu-l vom putea estompa niciodată. Vom regreta, însă nu vom avea curaj şi probabil nici interes să acceptăm vinovaţii...

Surprinzător, când, după ce am terminat interviul, i-am spus de ce nu voi putea veni la concertul lui, a înţeles. A zâmbit şi mi-a spus: "You are right, man!", dar a insistat, totuşi, să ascult doar prima melodie. M-am dus, deci, la clubul în care cânta "Zeul" şi l-am aşteptat. A intrat, cu o aură aproape vizibilă, s-a oprit în drum în dreptul mesei la care stăteam şi pentru o secundă ne-am privit în ochi, în timp ce ne strângeam mâinile. Apoi, el a urcat pe scenă. Şi poate pentru mine, prima piesă avea aproape identic acordurile din "Frevo Rasgado" a lui Gismonti. Aş putea jura că n-am să-l mai văd niciodată pe Al di Meola. Am numărul şi e-mail-ul lui, de care nu văd de ce aş uza. Însă o să-i simt întotdeauna acea privire... Încă nu se terminase prima piesă când m-am ridicat şi am urcat scările în stradă. Voiam să ajung repede acasă. Aerul nopţii, rece şi curat, mi-a amintit zicerea lui Robert Louis Stevenson, din "Lay Morals": "Voi poposi acolo unde îmi doresc."