Confirmarea tendințelor europene în alegerile din Suedia. Scad partidele mari tradiționale, cresc partidele noi dar și extremismul anti-UE

Puncte cheie:

·         Alegerile din Suedia au confirmat tendințele politice europene din ultimii ani, cu scăderea partidelor mari tradiționale, de centru-stânga și centru-dreapta, și creșterea partidelor noi, concomitent cu ascensiunea naţionalismului radical şi extremismului anti-UE;

·         Apar aceleaşi dificultăţi de formare a majorităţii parlamentare (la fel ca în Germania, Olanda, Austria, Italia, Cehia etc.) date de existenţa a două Blocuri relativ egale dar care nu au obţinut, niciunul, majoritatea în legislativ, în cazul Suediei centrul-stânga şi centrul-dreapta atingând fiecare în jur de 40%, şi de un partid extremist, anti-imigraţie şi anti-UE, cu influenţe neo-naziste (Suedezii Democraţi), care va avea aproximativ 18% din locurile noului Parlament, în creştere cu aproape o treime faţă de cele 13 procente din 2014;

·         Continuă, așadar, schimbarea de adâncime a politicii în Europa, accentuată după cutremurele politice britanic și american din 2016, o schimbare care arată tot mai clar că oamenii își doresc o altă politică în țările lor și că nemulțumirile sunt în creștere, odată cu divizarea societăților și radicalizarea ideologică apărută pe axa liberalism-protecționism (alegătorii de esență liberală își doresc partide noi, curate, credibile, iar cei de esență iliberală își doresc partide cât mai radicale, mai ferme și mai autoritariste);

·         Social-democrații, partidul de guvernământ, care domină democrația suedeză din 1930, au scăzut cu aproximativ 3-4% față de alegerile din 2014 (de la 31% la 28%), cam tot atât cu cât au scăzut și Moderații de centru-dreapta (de la 23,3% la 19,8%);

Formarea guvernului va fi așadar dificilă şi în cazul Suediei, existând două soluţii teoretice: fie o Mare Coaliţie între centru-stânga şi centru-dreapta, ca în Germania, fie o cooptare la guvernare a Suedezilor Democraţi, pe care deocamdată toţi liderii din mainstream o resping categoric. La limită, poate fi luat în considerare și un guvern minoritar al Social-Democraților, cu susținerea punctuală, condiționată de 

·         negocieri și compromisuri, a 1-2 partide mici din actuala Alianță de centru-dreapta, dar, ca orice guvern minoritar, această soluție ar fi imediat asociată cu instabilitatea politică;

·         La 50 de ani de la Revoluţia Libertăţilor din 1968, iată că reversul ei, Revoluţia Conservatoare, cuprinde treptat întreaga Europă şi lumea occidentală.  Oamenii nu mai pun pe primul plan libertatea (pentru că deja o au şi cred că este veşnică şi „garantată”), ci nevoia de protecţie. Este o „Revoluţie” care se asociază cu un nivel crescut de agresivitate și ură politică, discursivă şi societală, aproape generalizat, şi cu un val iliberal care se extinde ameninţător din Statele Unite până, iată, în blajinele ţări scandinave.

*

Rezultatele alegerilor din Suedia nu sunt, la urma urmei, catastrofale. Dimpotrivă, faţă de estimările prăpăstioase din ultimele zile ale campaniei, care dădeau Suedezii Democraţi (extrema-dreaptă) pe primul loc, cu scoruri de până la 25%, ceea ce a ieşit duminică la urne este doar o nuanţă diferită a vechii culori de fond a tabloului politic suedez. Şi totuşi, nuanţa contează, aşa cum înserarea întunecă cerul treptat, aproape insesizabil, iar cei neatenţi pot spune că nu văd nicio diferenţă faţă de lumina care fusese cu câteva minute înainte. Până se face întuneric complet.

Scrutinul suedez a fost tipic pentru alegerile din care nimeni nu iese încântat. Social-democraţii şi Moderaţii au scăzut faţă de 2014, e drept nu foarte mult, iar cei care mizau pe o creştere spectaculoasă, la cel puţin 22-25%, adică extrema-dreaptă intitulată, culmea!, Suedezii Democraţi (bineînțeles, și ei au propus „to make Sweden great again”), au obţinut şi ei un rezultat sub aşteptări, de doar 17,6%, ieşind pe locul al treilea, chiar dacă numărul votanţilor lor a crescut cu o treime faţă de precedentele alegeri. Se prea poate ca tocmai faptul că au plusat și au propus spre finalul campaniei un Swexit (referendum pentru ieșirea Suediei din Uniunea Europeană) să se fi întors împotriva lor și să fi oprit câteva procente de alegători să le dea până la urmă votul.

Au crescut puţin şi partidele mici precum Centrul, Stânga şi Creştin-Democraţii, care însă, la fel ca şi Liberalii, se mulţumesc cu trecerea pragului  electoral de 4% (la fel și Verzii, aflați la limită) şi cu rezultate oricum sub 10%. O parte dintre aceste partide mici sunt incluse în Blocul de centru-stânga, altele în Alianță (blocul de centru-dreapta), aflate aproape la egalitate, se pare cu doar un mandat în plus pentru Social-democrații aflați la guvernare. Mai sunt de numărat aproximativ 200.000 de voturi ale suedezilor care au votat în alte țări, dar ordinea partidelor și procentajele sunt, în esență, greu de modificat.

Astfel, cele două Blocuri, Centru-Stânga şi Alianţa (de centru-dreapta) adună în jur de 40% şi nu pot forma singure guvernul. În aceste condiţii, se revine la dilema deja clasicizată a regimurilor parlamentare europene din ultimii ani: ori Marea Coaliţie, cu riscul trecerii peste identităţile doctrinare tradiționale şi a lăsării opoziţiei în mâinile extremiştilor (ca în Germania), ori cooptarea extremei-drepte la guvernare, ca în Austria sau Italia. Guvernul minoritar este doar teoretic posibil, căci nu este dorit de nimeni, fiind asociat în general cu instabilitatea politică și fragilitatea actului de guvernare.

Suedia este una dintre țările cele mai dezvoltate ale Uniunii Europene, cu o economie robustă și o calitate a vieții foarte ridicată, cu un stat al bunăstării care era considerat prin anii 70-80 un adevărat model de studiu pentru politicile sociale. Aderarea la UE a avut loc abia în 1995, odată cu Austria și Finlanda, într-o perioadă de entuziasm post-Război Rece și de triumf al ordinii politico-economice occidentale liberale.

Din nefericire, tema imigrației a lovit, se pare, și politica suedeză, în special după 2015. Suedezii Democrați au crezut chiar că vor obține un scor mult mai bun, mizând intens pe această temă. Sondajele dinaintea votului îi arătau de-a dreptul în fruntea listei de partide, cu aproximativ 25%. Teoretic, ar fi putut pretinde postul de premier, dacă ieșeau pe primul loc, chiar dacă s-ar fi dovedit ulterior că nu pot forma o majoritate parlamentară. Rezultatul final, de 17,6%, este însă destul de mult sub ce și-a imaginat liderul Jimmie Akesson. Originile neo-naziste ale partidului, datând din anii 80, par să excludă pentru moment Suedezii Democrați de la o formulă de alianță cu blocul de centru-dreapta.

Se prefigurează, așadar, un impas politic. Și negocieri prelungite, posibil de câteva luni, așa cum s-a întâmplat recent în Germania și Olanda, unde s-a evitat cooptarea partidului de extremă-dreapta la guvernare, spre deosebire de Austria, unde combinația se pare că a fost inevitabilă.

Cred că partidele de esență liberală din Suedia vor reuși să negocieze în cele din urmă o majoritate parlamentară, chiar dacă nu le va fi ușor, pentru că nu erau pregătite să facă acest lucru. Este o premieră faptul că niciunul dintre marile partide și alianțele lor compatibile din punct de vedere doctrinar nu pot guverna. Vor face, probabil, un guvern al unei coaliții și mai mari. Dar însuși faptul că Blocurile tradiționale de centru-stânga și centru-dreapta nu mai reușesc să formeze majorități parlamentare, ca în trecut, este un semnal de alarmă că sistemele politice occidentale sunt în criză și că marile partide postbelice nu mai reușesc să satisfacă așteptările electoratului.

Orice criză și orice înnoire aduc însă, deopotrivă, amenințări și oportunități. Amenințarea principală este ca pe acest val iliberal să se cațere lideri autoritariști, care să distrugă Proiectul European și valorile liberale, sau, din contră, tocmai ca erodarea partidelor tradiționale să deschidă calea apariției unor platforme noi, curate, convingătoare, capabile să propună soluții de refondare a Uniunii Europene și de recâștigare a încrederii, fără distrugerea a ceea ce s-a făcut bine în ultimii 70 de ani de integrare europeană. Ambele perspective sunt posibile.