Codul Bushido - varianta Băsescu

Îi priveam cum strigă, zgribuliţi şi chinuiţi de iarna nemiloasă... Protestele nu sunt simple stări prin care anumiţi oameni trec aşa, pur şi simplu: sunt secunde, fracţiuni de secundă, în care sufletele celor bătuţi de ploaie, zăpadă şi frig se prăbuşesc la nesfârşit în abisurile deznădejdii. Însă, cu toate astea, cel care promitea că prin luarea sa de poziţie îi va lămuri pe protestatari, adică preşedintele ţării, nu a făcut, în discursul său, decât să încerce să se reapropie de cei care l-au votat şi care, în dezamăgirea lor, probabil că sunt pe punctul de a-l părăsi definitiv, dacă nu au făcut-o până acum. Poate, în cel mai bun caz, pentru aceştia, lamento-ul d-lui Băsescu să fi avut un oarecare sens, fiindcă pentru zecile de mii de protestatari care au ieşit în stradă cerându-i demisia, dar şi pentru familiile acestora, prietenii, cunoştinţele lor care sunt de acord "muţeşte", din faţa televizoarelor, cu acest lucru, nu cred că vorbele seci, populist-electorale, venite, parcă, din gura unui extraterestru, să fi însemnat ceva.

Dar nu e aşa. Ceva tot au însemnat vorbele preşedintelui: anume că eticheta de "dictator" pe care o bună parte a protestatarilor i-au lipit-o şi au clamat-o în gura mare are un fundament real. Numai într-o dictatură părerea societăţii civile nu contează şi glasurile sutelor de mii de oameni care ies în stradă nu-l determină pe cel împotriva căruia se ridică atâtea amar de glasuri necăjite să-şi revizuiască atitudinea şi chiar să demisioneze. Numai într-o dictatură un guvern şi un preşedinte care are mai puţin de 10 procente de încredere se încăpăţânează să se ţină cu dinţii de scaunele în care un întreg popor nu-i mai vrea, sprijinindu-se doar pe instituţiile de forţă ale Statului. Ne-am amăgit că dictatura a trecut pentru noi, românii, fără să ne gândim că e tot aşa cum e şi în viaţă: toate lucrurile par că trec, dar, din nefericire, ele revin, în forme mai bune sau mai rele, de multe ori, până să treacă definitiv. Aşa s-a întâmplat că au apărut, în mintea noastră, chemaţi din marea de fiere în care trăiesc, de însuşi regretul preşedintelui, exprimat în grotescul său discurs, "intelectualii de catifea". "Societatea civilă de bună calitate", a spus dl. Preşedinte, înfierând-o pe cea "rea" care avusese curajul şi tupeul să protesteze.

Societatea civilă care a avut curajul să-şi ia înapoi numele pângărit de "adevărata" şi pupincurista societate civilă, furat fără ruşine de "boierii minţii", care n-au pierdut nici un moment să se prosterneze în faţa puterii, lăsând interesat, în spate, mâna făcută căuş, ca a frizerilor sau chelnerilor de altădată, care-şi cereau plata serviciului. Nu e bună societatea civilă care îţi arată faţa de dictator, nu e bună fiindcă îţi spune că nici un preşedinte democrat din lume nu salvează echilibrele macroeconomice cu preţul sărăcirii până la înfometare a propriului popor... Asta ne-a spus ieri, printre rânduri, dl. Preşedinte. Că în viziunea d-sale, prezidenţială, societatea civilă bună e aceea care se plimbă prin Europa şi America pe banii Statului român. Aceea care îşi trimite reprezentanţii artei falocratice şi băutorii de pipi prin marile capitale ale lumii să reprezinte România. Societatea civilă bună e aceea care se unge cu creme pe organism şi îşi seduce studentele; care sunt în stare să lingă şi urma izmenelor şefului care le plăteşte gloria şi maşinile cu nume nibelunge. Care, în sfârşit, ar fi în stare să mănânce şi în rahat real, dacă le-ar ordona "Zeus", chiar acolo, pe culoarul aeronavei prezidenţiale care îi duce la sfaturi de taină, la vreuna din vilele de la Neptun ale "colegului" mai mare al "şefului", dl. Nicolae Ceauşescu.

Ca orice om de proastă calitate, care atunci când din cauza propriei vinovăţii nu poate răspunde la întrebări găseşte că e mai bine să spună că întrebarea este greşită, dl. Preşedinte a evitat să răspundă la întrebările publice izvorâte din sute de mii de suflete disperate. A refuzat, cu obstinaţie, să ia act de ceea ce societatea civilă i-a reproşat şi i-a cerut. O vorbă înţeleaptă spune că omul înţelept e deasupra vremurilor, omul inteligent e dedesubtul lor, iar prostul e întotdeauna înlăuntrul vremurilor, însă nu înţelege nimic din ceea ce se întâmplă în jurul său.

Vă las pe dvs. să aşezaţi personajele acestui text în locurile în care veţi binevoi. Nu înainte de a vă aminti o "întâmplare" petrecută cu mulţi ani în urmă, pe tărâmuri nippone: Yukio Mishima le ţine un discurs soldaţilor în curtea Ministerului de Război japonez. Încheie cuvântarea sa cu această frază: "Cum se poate, oare, să vreţi doar să trăiţi, acceptând o lume în care spiritul a murit?". În loc de răspuns, ceea ce a primit de la soldaţi a fost o mare de huiduieli şi înjurături. În minutele care au urmat, Mishima (între altele nominalizat de patru ori la premiul Nobel pentru literatură) a urcat în biroul comandantului, unde fără să pregete o secundă s-a sinucis, făcându-şi seppuku. Lipsa oricăror asemănări cu situaţii actuale româneşti nu este deloc întâmplătoare