Ce anume uităm? Ce şi de ce ne mai amintim? (II)

Suntem atât de fericiţi că mergem înainte, că realizăm ceva, că lumea din jurul nostru ne va remarca în alt fel, că vom putea schimba ceva din raportarea, atât de falsă, a omului la propria lui viaţă, încât nu mai avem timp şi răbdare să vedem că am pierdut singurul orgoliu în stare să ne salveze.

"Orgoliul e o imensă prostie", se spune. Dar există, aşa cum există şi colesterol "bun", un orgoliu care ne reaşază în noi. Pe acela îl pierdem. Ne distrugem zâmbind, reinventându-ne după "reţete", ne ucidem sufletele cuprinşi de bucuria stearpă care ne face să credem, pentru un timp, că vom schimba ceva prin actele noastre chinuite; că vom fi priviţi chiar atunci şi fotografiaţi, în aplauzele unei mulţimi fără nume, fără identitate. Fără amintirea a ceea ce însemnăm, chemând uitarea şi punând-o să ne acopere sufletul, construind astfel o maşinărie infernală care să ne ajute să "cioplim", ca într-o butaforie, o realitate în care nu ne vom regăsi niciodată, nu facem decât să picurăm acid peste acel orgoliu "bun": orgoliul care ne face capabili să fim profunzi.

Acel orgoliu, singurul care ne poate face să ne înţelegem, într-adevăr, pe noi înşine. Dar ce anume punem în locul acestui "orgoliu", pozitiv, şi pentru cât timp? Simplu şi trist: vom declanşa un anume gen de mecanism care ne face să uităm, să mergem către un iluzoriu "înainte", colorat şi care, odată împlinit, nu ne va face nicidecum să fim fericiţi, acel mod în care ne ascundem amintirile despre "adevăraţii" "noi înşine", pentru a ne putea transforma, prin schimonosirea sufletului, într-un "produs competitiv", acţionând ca o păpuşă mecanică într-o societate a superficialului şi a lipsei profunzimilor. Vom merge înainte, cu ochii închişi, făcându-ne că nu ne amintim nimic despre noi.

Ne vom minţi un timp, că merită, că e un efort care ne va duce acolo, în punctul, în situaţia în care ne va fi bine. Acolo de unde Lumea se va vedea la picioarele noastre. În locul din care vom fi noi aceia care aleg situaţii, oameni, sentimente. E un anume gen de fericire, la aceşti oameni, trebuie să recunosc. E acel gen de fericire al celor care pot trăi fără să facă nici un efort ca să creadă în viaţă. Ca şi uitarea, care la anumiţi oameni nu e doar dispariţia unui gând, a unei situaţii, în care le-a fost mai rău sau mai bine. E pur şi simplu confirmarea unei stări de ignoranţă, cu care ne întâlnim poate de două-trei ori în viaţă. Sau poate chiar numai o singură dată. Transformăm în rateu un moment, o esenţă pe care o "chemăm", apoi, sub formă de amintire, foarte rar şi, cumva, "a contre coeur".

Şi asta, atunci când le povestim celor mai tineri, care, desigur, nu vor înţelege nimic din toată lamentaţia noastră. Momentele de ignoranţă, deci, devin cele mai grave amintiri. Iar când mă gândesc la asta, îmi vine în minte replica Lady-ei Bracknell din "The Importance of Being Earnest": "Ignorance is like a delicate exotic fruit. Touch it and the bloom is gone". Insistăm, uneori în a transforma propriile momente importante ale vieţii noastre în amintiri pe care încercăm din toate puterile să le uităm, fiindcă ne aduc aminte că am fost ignoranţi. În rest, amintirile, cele mai multe din ele, ne fac plăcere: ele se referă la persoane cu care (mai) ţinem legătura, cu care mai vorbim, de care nu ne pasă prea mult. Pe acestea, chiar dacă nu le "chemăm", le consumăm întotdeauna cu plăcere. Sunt acele amintiri cu oameni şi situaţii care ne-au bucurat, dar niciodată nu ne-au putut face fericiţi. Când nu ne "caută" memoria pe noi, ne dovedim posesori ai unei imense slăbiciuni, căutând noi înşine, cu fervoare, în adâncurile amintirilor noastre.

Dar ce slăbiciune frumoasă... Aşteptăm în spatele aceloraşi geamuri crezând absurd că lucrurile se vor repeta, că vor fi cum erau atunci, refacem "trasee" pe străzi, în cafenele, încet, aşteptând ca din clipă în clipă totul să se repete, aşa ca în "Invenţia lui Morrel" a lui Bioy Casares. Însă ştim că nu se va întâmpla. Oraşele sunt la fel, scaunele din restaurant sunt goale, prin faţa geamului nu mai trece nimeni. În fiecare "amănunt" pe care "maşinăria" aceasta interioară a noastră ar vrea să-l ascundă, să-l şteargă din memorie este o parte din sufletul nostru cel adevărat. Ne amintim totul doar când am ratat momentul în care am fi putut să ne proiectăm după adevărata noastră dimensiune. Drumurile noastre greşite ne rămân în memorie doar fiindcă nu ne-a fost greu să alegem prost şi fiindcă alegerea aceasta ne-a rănit. Şi totuşi, ne simţim prost să recunoaştem că noi suntem la originea tuturor acestor suferinţe târzii care ne încearcă.

Atunci, ca să putem trece mai departe, am inventat refuzul obstinat. Refuzăm să ne mai amintim cine suntem şi ce am devenit. Refuzăm jucând, mai mult sau mai puţin credibil, cu o indignare pe care aproape că o credem şi noi, când vedem că încet, încet ne transformăm într-o cohortă multinaţională de troglodiţi care încearcă să-şi mascheze singurătăţile în spatele unor succese iluzorii. Nu vom conduce lumea (şi ne amintim uneori asta), nu suntem decât biete rotiţe care au învăţat şi au muncit pe brânci, sacrificând tot ce era mai valoros, doar ca să se învârtă mai frumos decât celelalte rotiţe. Mai frumos, dar în acelaşi sens, pe care întotdeauna altcineva îl hotărăşte. Peste noi, peste viaţa noastră. Peste fiinţa noastră, care s-a cocoloşit, s-a strâns dureros, toată, într-o amintire.

Asta e o idee pe care, de fapt, o putem întâlni în toate cărţile bune care s-au scris, dar niciodată în acelea compilate din alte cărţi, scrise şi adunate, şi ele, din alte şi alte cărţi. Când ştim şi acceptăm asta, abia atunci începem să ne amintim. Cu fărâma de inimă nesufocată pe care o mai avem începem să privim, în minte, acea memorie încropită din fotografii ale unor esenţe irepetabile. Irepetabil şi definitiv pierdute. Aprindem o ţigară, alta, visând la viaţa pe care am înlocuit-o. Ne simţim, deodată ca şi cum am fi nişte îndepărtate rude ale noastre.