E un fel de falsă compensare, e un teatru ieftin pe care, de obicei, îl jucăm scrâşnind din dinţi în faţa acelora pe care ne-am obişnuit să-i luăm drept martori la actele noastre. Spunem: "Ei, şi? Ce-am avut şi ce-am pierdut?", iar ceilalţi, de lângă noi, care ştiu şi ei că lucrurile nu stau chiar aşa, ne confirmă, politicos, că avem dreptate; ne zâmbesc aprobator, în semn că am ales bine, că am făcut exact ce trebuia. Nu aveam nimic deci nici nu puteam pierde ceva. Dar noi, noi înşine, ştim că totuşi avem ceva. Că avem ce pierde. Că avem ceva de protejat. Ceva valoros care, supus judecăţii minţii sau sufletului nostru, era indispensabil. NE era NOUĂ indispensabil. Atât de mult, încât îl consideram suficient de important, încât vorbeam despre acel "ceva" mai mult decât despre orice. Ne făceam planuri, imaginam situaţii, ne bucuram la gândul că alegerea noastră este făcută cu asentimentul întregii noastre personalităţi. Dar deodată, din cine ştie care motive (pe care mai târziu, la o analiză atentă şi dureroasă, nici nu mai ştii dacă, până la urmă, ar fi trebuit să poată înclina balanţa deciziei tale!), decizi să "ai" şi să "pierzi" ceea ce aveai. Să întorci spatele. Să fugi.
Şi apoi să spui, încercând să ascunzi adevăratele tale trăiri, "Dar... Ce? Ce am avut şi ce am pierdut?", încercând prin asta să-ţi justifici propria alegere. Aşa se întâmplă de obicei. Când nu se întâmplă şi mai rău, adică mai mult decât să alegi prost să nu alegi deloc. Să fugi tocmai de puterea pe care ţi-o dă propria alegere... Ieri am întâlnit pe pagina de Facebook a unei domnişoare care m-a adăugat ca "prieten", la rubrica "fraze memorabile", următoarea idee: "Singurele lucruri asupra cărora ai control, în viaţă, sunt propriile decizii". Sincer, m-am bucurat că există oameni care cred în ei, în rostul lor de a schimba lumea. De a schimba cu deciziile lor situaţii, destine, vieţi. Poate că noi, ca popor, am fost, de-a lungul timpului istoric ce ni s-a dat, mai degrabă obişnuiţi cu a îndepărta de la noi chiar decizia care ne privea în mod direct. Dar asta nu e o scuză. Nici pentru români luaţi ca o masă amorfă de oameni şi nici pentru noi ca destine unice pe acest pământ.
Cu siguranţă că aceştia sunt oamenii care vor face ceva demn şi valoros în viaţa lor. Aceia care cred că decizia lor este singurul act valabil, asupra căruia au în totalitate drept "de viaţă şi de moarte". Dacă pentru faptul că un popor asemeni celui român - care nu şi-a luat propriile decizii, le-a luat pe cele proaste sau a fugit, pur şi simplu, de acestea - se pot găsi scuze, de obicei cusute cu aţă albă, pentru destinele noastre şi pentru propriile noastre decizii pe care le-am luat fără să chibzuim, fără să ne consultăm propriul "creier interior", căruia unii îi mai spun şi suflet sau, şi mai rău, să fugim de ele, scuzele din cărţile de psihologie, care se referă la situaţii din copilărie şi din familie, nu pot justifica niciodată un eşec. A căuta explicaţii în trecut, în istorie, pentru un popor şi în istoria personală pentru un individ înseamnă, pur şi simplu, a le anula propria devenire. Ca şi când în istoria unui popor anii trecuţi peste el, experienţele marilor grupuri care îl formează, realizările lui văzute ca o acumulare de calităţi n-ar însemna nimic.
Ca şi cum timpul ar fi trecut peste el ca peste nişte statui de ceară. În cazul individului, anii, experienţele personale, acumulările culturale îl pot şi trebuie să poată să-l construiască pe acesta în sensul de a-l pregăti tocmai pentru a putea lua propriile decizii. Fiindcă, oricum ai lua-o, acestea sunt punctele esenţiale ale trecerii prin viaţă. Deciziile, asumările sunt cele care construiesc viitorul. Dacă înţeleg frica de a lua hotărâri, dacă înţeleg neputinţa introspecţiei care să ducă spre decizia asumată la categorii de oameni modeşti intelectual, cu atât mai mult nu pot înţelege lipsa asumării, frica de a intra în jocul propriei deveniri şi al propriei istorii a oamenilor care au de spus ceva în comunitate. Cu siguranţă că atât avem la îndemână în viaţa noastră!
Cu atât rămânem: cu putinţa de a ne lua propriile decizii. În rest, ne vom putea "ascunde" în multiple moduri de propriul nostru spirit. Vom putea să jucăm teatru, dacă asta ne place, la urma urmei, în varii moduri. Ne vom putea alinia, asocia sau vom putea spune că suntem împotriva oricărei situaţii din lume, fără ca cineva să-şi dea seama că nu dăm nici doi bani pe asta sau pe cealaltă. Dar propriile decizii ne vor urmări permanent. De ratarea unora sau a altora dintre ele vor depinde întotdeauna atât viitorul nostru, cât şi liniştea noastră interioară. Nu pot fi în viaţa unui om multe decizii importante. Şi tocmai de aceea ar trebui, mai ales, să nu fugim de ele. Că vor fi bune sau rele, asta vom analiza şi vom putea corecta ori suplimenta cu acţiunile care vor urma inerent. Dar a fugi, atât în cazul unui om, cât şi în cazul unui popor, este pierderea maximizată şi deplină care se poate întâmpla. Ca om, fuga asta de destin te va mutila. Pericolul unei astfel de "fugi" este imens. Şi asta, mai ales fiindcă ţie, în puţinele ore ale unei zile când eşti, ca într-o oglindă, doar tu cu tine într-un moment de sinceritate, n-ai cum să-ţi spui minciuni. Şi n-o să-ţi poţi spune: "... ei, şi? Ce-am avut şi ce-am pierdut?"
