În anii aceia tata era proprietarul a mai multor fabrici, care aveau ca principal obiect de activitate producţia de ulei de floarea-soarelui. Din "turta" de seminţe stoarse de ulei, tata creştea, la turmele de la munte, sute de porci, a căror carne se ducea către cei care mai luptau, refugiaţi în munţi. A durat un timp până ce Securitatea a aflat asta şi au urmat arestări, detenţie şi prigoană. Ieşit din puşcăriile comuniste, cu câteva case confiscate, cu fabrica naţionalizată, tata şi-a păstrat, în ciuda sărăciei şi a ştampilei de "chiabur", demnitatea. Nu a fost niciodată angajat la stat, până la moarte, şi chiar şi atunci, în zilele acelea cenuşii, nu a renunţat la costumul "golf", cu pantaloni trei sferturi, făcut la Londra de casa Macintyre, la basc-ul din acelaşi material şi la cravata neagră. Când ieşea din casă, deşi scăpătat şi sărăcit, era extrem de atent la haine. Era un om care ştia să se îmbrace şi ţinea la asta.
Mai târziu, când am apărut în familie, amândoi părinţii mei au făcut toate eforturile ca să-mi dea tot ce aveam nevoie. Între toate acestea, hainele îşi aveau importanţa lor. Prin vecini şi prieteni plecaţi în străinătate am avut întotdeauna haine de calitate. Am scris aceste rânduri de introducere nu pentru a-mi omagia părinţii, ci pentru că zilele trecute am fost şocat de agresivitatea jurnaliştilor, analiştilor, politicienilor şi a mai tuturor celor care au fost chemaţi să-şi exprime părerea în legătură cu "celebra" rochie a d-nei Elena Udrea. Atacurile tuturor, furibunde, parţial misogine, parţial populiste, m-au oripilat. Mai întâi, pentru că d-na Udrea, în opinia mea, ar fi trebuit, în orice caz, să fie criticată ca ministru în guvernul Boc. Ar fi fost, desigur, de criticat ca om politic important în conducerea PDL, dar în nici un caz ca femeie.
Fiindcă, asemeni altor cazuri, faptul că o femeie frumoasă are norocul sau oportunitatea să se afle într-un post important în politica unui moment anume îi face pe mulţi (bărbaţi şi femei) să vadă negru în faţa ochilor. Desigur, d-na Udrea ar fi putut şi va putea fi criticată ca ministru pentru câte în lună şi în stele. Dar până acum nimeni dintre marii investigatori, nici din structurile Statului şi nici din sfera media, nu a reuşit să vină cu dovezi concrete că această doamnă ar fi făcut vreo ilegalitate. Or, când cineva va produce aceste probe, tot d-sa va trebui să dea socoteală. Să răspundă pentru faptele domniei sale. Dar acum într-un mod jalnic i s-a cerut socoteală, cu ură şi îndârjire, pentru că este femeie. Pentru că e o femeie frumoasă şi mai ales pentru faptul că se îmbracă cu gust. Cu mărci scumpe. Ca şi când asta ar constitui un delict.
Am văzut în gesturile celor care s-au grăbit să o judece pe d-na Udrea nu simţul de echitate sau cel al dreptăţii, ci mai ales o moştenire de peste timp a unei trecute presiuni de tip stalinist. O totală lipsă de reflex sănătos al societăţii, mai ales când este vorba despre judecarea în acelaşi stil a unui om. Am văzut în atitudinea celor care tunau şi fulgerau împotriva stilului de a se îmbrăca al d-nei Udrea mentalităţi viciate şi abrutizate de o gândire de tip totalitar. Deprinderea proastă de a analiza hainele celuilalt revine, poate nu întâmplător, când pe "marea scenă a politicii" revine un alt stil stalinist de a analiza lucrurile. Se vorbeşte tot mai des de schimbarea Constituţiei, unde se prevede că averea unui om se prezumă a fi făcută în mod licit, cu exact inversul ei, adică orice om ar trebui să-şi justifice averea. Se vorbeşte tot mai des despre "bogaţii care au distrus România", de parcă am fi în anii 1950.
Un egalitarism puturos exala prin ecranele televizoarelor, printre rândurile articolelor scrise în ziare. Mă tem că această mentalitate nu ne va duce spre nici un fel de progres. Tata îmi povestea că "activul de partid comunist", instaurat în acei ani ai terorii, l-a chemat la o şedinţă şi i-a atras atenţia să nu mai apară pe stradă în costum şi cu cravată, fiindcă acelea ar fi burgheze şi actul lui, de a se îmbrăca aşa cum simte şi alege el, îi deranjează şi este, de fapt, o sfidare la adresa tovarăşilor muncitori. Tata a refuzat şi a continuat să-şi poarte hainele scumpe, sfidând "clasa muncitoare" şi activiştii de partid. De câteva ori a fost chemat la Miliţie şi bătut, alteori, grupuri de localnici comunişti l-au lovit şi înjurat când ieşea pe stradă.
Probabil că asta se va întâmpla şi la noi. Invidie, ură, nimicnicie. Asta s-a semănat, asta culegem. Nu vreau să interpreteze cineva greşit textul meu. Dar a acuza un om, oricine ar fi acesta, că poartă o anume marcă de haine, a-i contabiliza preţurile obiectelor personale mi se pare o abjecţie. A spune cuiva cum şi la ce preţuri are voie să se îmbrace, fie el oricine din Lumea asta, doar pentru a menaja sentimentele, emoţiile, răutatea, invidia, simţămintele altora, e, în opinia mea, unul dintre cele mai abjecte lucruri.
