Captivităţi tăcute, ascunzişuri sigure

Trăim într-o captivitate, conştient sau mai puţin conştient. Este acea captivitate care te lasă să crezi tocmai în opusul ei: în libertate.

O captivitate, în care tu, omul, îţi poţi construi, până în ultima clipă a vieţii tale, visul cel mai frumos: dragoste, carieră, familie, copii, situaţie, succes profesional, etc.

Libertatea devenirii: cea mai ameţitoare dintre minciunile care îţi jalonează viaţa, şi în care te încăpăţânezi să crezi, minut cu minut. Doar faptul că de pe la treizeci de ani începi să sesizezi că minutele, orele şi zilele trec din ce în ce mai repede te face să te mai gândeşti la acea captivitate a propriei tale dimensiuni pe care nimeni altcineva decât tine nu are timpul, capacitatea şi interesul s-o vadă. Fiindcă e greu, în miliardele de oameni ai acestui pământ, să-l întâlneşti exact pe acela căruia îi pasă şi care are "organul" şi dorinţa de a "măsura" profunzimile fascinante (ştii asta!) ale propriei tale fiinţe, ale propriei tale fascinante stări de captivitate.

O captivitate pe care o resimţim, fiecare, diferit. Această diferenţă este dată în principal de cultura pe care o avem şi după felul în care suntem capabili să tratăm istoria. Cea "mare", pe de-o parte, dar, mai ales, după modul de a "trata" propria noastră istorie, cea "mică", personală. Istoria devenirii omului care, în ultimă instanţă, suntem noi. Noi cei ascunşi în spatele bietelor noastre corpuri. Poate că această captivitate înseamnă şi marchează cu precădere chiar locul acela unde nu ne mai putem ascunde de noi înşine şi de unde ne putem accepta urâţenia, laşitatea de a alege, micimea sentimentelor, locul unde, dacă avem curaj, cădem în genunchi şi cerem iertare. Pentru gânduri, pentru sentimente sau lipsa lor, pentru trăiri, pentru nepăsare. Şi, mai ales, pentru cele frumoase, pe care le-am aruncat aiurea, către cei care n-au meritat; fiindcă în această captivitate se demonstrează că tocmai acestea sunt, până la urmă, cele care nu impresionează. Tocmai ele, "minunile", ajung, până la urmă, să rămână fără nici un răspuns de la cei care se presupune că ar trebui să ne răspundă. Ne minţim cumplit când spunem că marea agresiune este aceea a gălăgiei, a războiului şi a urii dintre oameni: există ceva mai agresiv şi mai opresiv: tăcerea.

Şi nu realizezi această înspăimântătoare durere decât atunci când nimic, nici un gest, nici un cuvânt, nu mai vine înspre tine. Am învăţat asta, dureros, pe pielea mea, dar am înţeles "mecanismul" acesta, şi mai bine, atunci când am văzut, fără sonor, o peliculă filmată din elicopter, cu înzăpeziţii din Buzău. Sate cufundate în tăcere, pe acoperişurile caselor oameni bătrâni cu mâinile ridicate în semn de disperare şi rugă, către oamenii din maşina zburătoare de pe cer. Oameni implorând alţi oameni, într-o tăcere înfiorătoare. Cerul, nu cel divin, bineînţeles, acea bucată de lumină pe care ne-am obişnuit s-o asociem cu puritatea şi în care credem, dincolo de orice îndoială, acea zonă mirifică nu era în stare să răspundă disperării oamenilor. Nu le răspundea nimeni, pur şi simplu. Linişte deplină. Disperare deplină... În captivitatea liniştii, a propriei neputinţe, oamenii mureau puţin câte puţin. Şi apoi? Ce s-ar schimba, ce ar rămâne, dacă am avea suficient curaj să ieşim din această captivitate, în afara "obişnuitului", a nemerniciei omului cotidian? Căci acolo nu mai e captivitate... Suntem noi. Doar noi! Dar nu, e mai simplu, nu-i aşa, să ne alegem fiecare câte o rutină, câte un gen de a ne risipi pe străzi, la muncă, în concedii, în restaurante, să evităm tăcerea captivităţii în noi înşine! Cât de frică de noi trebuie să ne fie ca să ne prăpădim pe drumuri şi frecându-ne pe străzi de semeni de-ai noştri, doar ca să constatăm cât de bine ne-am ascuns de noi înşine, de paznicul celei mai fioroase captivităţi?

Nu ne rămâne decât să jucăm, în continuare, teatru. Să fim cât mai frivoli, să ne facem cât mai mulţi "prieteni" (în chiar sensul frivol a ceea ce a ajuns să însemne azi prietenia, pe Facebook sau în viaţă reală), să ne aruncăm în marea de mondenităţi, de cochetării şi să creăm în jurul nostru cât mai multe zgomote. Clinchete de pahare, muzică, strigăte, entuziasm, orgasme repezi şi dese, nenumărate, profunde şi zgomotos-guturale. Orice ar putea constitui un ascunziş care să ne protejeze de noi. Să nu ne mai gândim decât la prezentul nostru luminos şi plin de sunete. Orice ca să nu mai privim oglinzile care ne-ar putea arăta altfel decât captivi în liniştea în care am putea afla alte lucruri despre linia vieţii noastre. Ne ascundem de adevărul din noi, aşa cum nu dorim în nici un chip să vedem că libertatea e doar un vis, că realitatea noastră e limitată, fiindcă noi suntem cei care trasăm, fiecare, în ascunzişurile noastre, zi după zi, graniţele restrânse la maximum ale vieţii proprii şi a celor care au naivitatea să creadă în noi... Şi cât de disperată este această "construcţie" a propriilor ascunzişuri...

Câtă dramă, câtă suferinţă ne ia acţiunea aceasta barbară de a ne ascunde în banalul cotidian... Cât de dramatic e să ne facem planuri, să ne construim o carieră, să ne prefacem că însemnăm ceva pentru o lume tot atât de falsă şi ascunsă, şi ea, în gaura ei... Cum devenim, încet, încet, şi noi tăcuţi, atunci când propriul ascunziş va fi fost "inaugurat", cu şampanie, cu bucuria indiferentă a celor care se nimeresc să fie, din varii motive, acolo şi pe care noi i-am denumit, din obişnuinţă, prieteni... Cât de frumoasă şi tăcută e lumea asta, văzută din captivitatea ascunzişului la care am muncit toată tinereţea...