Iar noi suntem, oricum ne-ar plăcea să ne privim, în maximul nostru vis de independenţă, tot nişte victime captive ale acesteia.
Oriunde ne-am duce, oriunde am încerca să evadăm, oriunde am vrea să ne ascundem, de oriunde am fi fugit, ne întoarcem supuşi în ţarcul acestei captivităţi odioase, aşteptând să fim devoraţi de "Marea Bestie". Ne ascundem, de obicei, după vise frumoase, pe carele ni le "pictăm" în culori dintre cele mai ireale, imaginăm tablouri ample, cu scene şi perspectivă, cu profunzimi, hăituiţi de un cotidian care nu ne lasă nici să combinăm cu rafinament culorile... Nu le mai amestecăm şi astfel privim înainte doar în culori primare, aşezate parcă direct cu şpaclul pe pânza vieţii. Privim cu ochii întredeschişi imaginea aceasta falsă, ambiţionaţi să credem că ea există sau va exista.
Deşi am fi mai câştigaţi şi mai limpezi privind aproape. În imediata noastră apropiere, de fapt, se întâmplă sau nu se întâmplă marile tablouri ale vieţii noastre. Visurile rămân să completeze, doar, un tablou ideatic, în mare parte irealizabil. Dar când privirea ta pleacă, transportă cu ea proiecţii valabile doar în filmele de la Hollywood, atunci imediata ta apropiere, locul acela în care, de fapt, "se întâmplă" lucrurile esenţiale, începe să se stingă, să se întunece, până la dispariţie. Trăieşti în vis, îţi e mai aproape societatea, "Marea Bestie" cu prieteni, cu iubiţi/iubite, foşti sau viitori admiratori, dar cărora le spui generic "prieteni", te încolăcesc cu braţe de fier. Devii captivul unei "societăţi" care încet, încet te devorează. Şi tu nu afli, între timp, nimic. Vei şti asta, vei şti cum ai ajuns să fii, cu adevărat, faţă de ceea ce ai ajuns, abia când ai pierdut şansa de a trăi pentru tine. Idealuri "de film", prieteni şi amici de Facebook, parteneri de viaţă cu care îţi trăieşti nu viaţa ta, ci chiar propria captivitate... Vârstele trec, meridianele lumii sunt tot aceleaşi, numai viaţa ta se pierde printre jaloane imaginate în visele tale cele mai frumoase şi cele mai false.
Puţină afecţiune şi mai puţină dragoste, câte un pic din plăcerile lumii, o excursie, un avion în zbor, plaja, piscina, câteva fotografii frumoase. Atâta va rămâne. Ne pierdem cu fiecare speranţă pe care o încadrăm în pasee-partout-ul unui vis ce nu e al nostru. L-am văzut undeva, ni l-a povestit cineva, am citit despre el. Nu e al nostru. Îl asumăm doar ca fiind parte din noi. Ca şi când nu ne-am uita niciodată în nici o oglindă. Fie ea atârnată de perete sau în spatele ochilor unui om care ne iubeşte...
Ne depărtăm de noi, aşa cum ne depărtăm, secundă cu secundă, de eul nostru profund care stă în limbă. O schimonosim. Şi nu vorbim aici despre fidelitate: nici faţă de un om, nici faţă de un loc sau de propria noastră istorie. Este mai mult un apel (probabil aruncat în van!), de "re-privire" a noastră, înspre noi înşine, înspre locurile noastre care se află în imediata intimă apropiere. De redescoperire a singularităţii fiecăruia dintre
noi în destinul colectiv care ne acaparează. Care ne face unici în monstruoasa captivitate a "Marii Bestii"... Dar nu, noi continuăm să luptăm asiduu pentru destinul imaginat, desprins din reviste şi din filme proaste, pe care le vedem doar fiindcă avem nevoie de minciuni frumoase. Ieri, în aeroportul Otopeni, devenit de o vreme o autogară în care oameni transpiraţi şi obosiţi aşteaptă la "check-in", trântiţi indecent pe treptele sălii de aşteptare, am recitit o notă dintr-un caiet al meu mai vechi. S-o fi scris eu, sau am descoperit-o într-o carte?
Contează mai puţin. "Suntem uneori prea grăbiţi, alteori ne prefacem pentru a fugi de noi înşine. Suntem, de obicei, singuri şi ne amăgim spunându-ne că numai în felul acesta ne putem regăsi. Aşa e. Rănile se adaugă zilnic în trupurile, minţile şi sufletele noastre slăbite, venind de la cunoscuţi, iubiţi/iubite/ prieteni sau de la cei ce nu ne sunt apropiaţi. Regăsirea de sine vine aşa ca întotdeauna din cărţi şi din propriile noastre bâjbâite pagini. Îngânăm fiecare aceeaşi tânguire. E semnul congenital al apartenenţei noastre, cântecul singurătăţii, al fugii de singurătate, de noi înşine, forma angajării şi, totodată, modul în care ne ascundem de responsabilităţiile vieţii. Este religia şi abjurarea noastră - forma noastră de a exista."... Aş putea trece drept pesimist, dar cel putin am curajul de a spune. De a scrie aceste cuvinte. Suntem captivii "Marii Bestii". Este un adevăr pe care nu pare ca cineva să vrea să-l recunoască. Râdem. Mergem înainte.
Avem nevoie de filme cu happy-end, de istorii "drăguţe", din reviste colorate. Câteodată, pentru un minut, două, vedem însă tabloul din noi, din apropierea noastră, dar ne grăbim să-l ştergem cu buretele. Nu ne e suficient. Vrem mult. Mult mai mult decât avem şi este "al nostru". Ne dăm toată osteneala să nu vedem cât suntem de bogaţi. Că asta e bogăţia care ne aparţine şi nu vrem să vedem că, desigur, aceasta e ceea ce avem mai de preţ. Am scăpat pentru puţin timp, cât străfulgerarea unui gând, de ţarcul unde suntem prinşi. Pentru o clipă suntem în afara istoriilor false, dar fugim de noi. Fugim înapoi, în captivitatea comună a "Marii Bestii"...
