Când pierdem un om, când pierdem un rege

O zi în care întreaga Românie şi-a putut imagina, desigur, cum ar fi putut sta lucrurile dacă timp de douăzeci de ani nu ne-ar fi condus patibularele figuri ale politicii post-decembriste, ci un rege pe care, din păcate, l-am pierdut. Am pierdut, odată cu el, 20 de ani de demnitate, de aristocraţie, de onoare. Când un popor devine conştient ce anume a pierdut pierzându-şi regele e ca şi cum individ conştientizează ce înseamnă să fi pierdut un om foarte drag. O parte din el se usucă şi moare. Se simte singur şi neajutorat. Dar ceea ce îl consumă cu adevărat, şi într-un caz şi în altul, este, de fapt, imensul regret pentru tot ceea ce ar fi putut să fie... Pentru construcţiile pe care doar le-a imaginat şi în care credea. Dar care s-au năruit, încă din faza de vis. E de ajuns un moment de rătăcire şi de lipsa clarviziunii, e de ajuns ca maeştrii manipulării să intervină şi ai pierdut. Tu ai pierdut un om, un popor a pierdut un rege. Imensa tristeţe şi imensa singurătate e tot ceea ce-i rămâne, atât unui om, cât şi unui popor, fără acela împreună cu care totul ar fi putut să fie posibil. Sunt cele mai grele momente acelea din viaţă când înţelegi ce anume ai pierdut; ziua în care Mihai I a împlinit vârsta de 90 de ani e una din acele zile în care poporul român a înţeles ce a pierdut.

La fel cum într-un destin personal vine ziua în care înţelegi ce şi cât anume ai pierdut prin dispariţia unui om care însemna ceva pentru devenirea ta. Unora, probabil celor mai mulţi, - fericiţii! -, nu li se întâmplă des astfel de momente ale înţelegerii propriei vieţi. Poate, doar, în clipe de cumpănă. Majorităţile nu simt pierderile "esenţiale" ale propriei vieţi, după cum nici populaţia care n-a devenit încă popor nu simte momentele în care libertăţile le sunt furate, una câte una. Ei simt doar foamea şi frigul, lipsa banilor şi a distracţiei lumpen. Ei stau în faţa televizoarelor şi îşi aleg din figurile mediocre care se perindă zilnic pe ecran câte un politician cu care să defileze. N-avem şi n-am avut "curajul orbului", de a păşi înainte. Am preferat şi preferăm să mergem pe căi bătute, aşa că am asumat doar lucruri obişnuite. N-am vrut să ne deschidem spre un "altceva" pe care să-l descoperim construindu-l. Am neglijat faptul că democraţia nu poate exista în afara sacrului şi că întoarcerea spre cer nu mai trebuie să fie doar o metaforă. Spun asta, fiindcă am acceptat, in tot acest timp, să fim conduşi de oameni fără Dumnezeu. Acei oameni care ne-au adus aici.

Oamenilor parcă le place să sufere. Poporului nostru îi place să piardă, să sufere. Dar, cum spunea Iorga, sunt, şi aici, limite. "Fiecare suferă cât simte şi mai ales cât înţelege...". Atât popoare, cât şi oameni. Noi nu înţelegem. N-am înţeles. Mulţi nu înţeleg nici pierderea unei persoane, a unui om. A imagina că aceia dintre noi care nu înţeleg ce pierd suferă cumplit e o farsă. Suferă exact atâta cât au înţeles din persoana omului pe care l-au pierdut. Sau, în cazul populaţiei trăitoare în România, după cât au înţeles din propria lor istorie. E greu de vorbit/de scris, în condiţiile astea, despre o realitate căreia îi aparţii. Nu mai ai cuvinte. Le-ai trimis pe toate şi vezi că nu se mai întoarce nici unul. Sau, poate, se întorc atât de mici, identice cu acelea pe care le poate rosti oricine, oricând, chiar într-un banal dialog pe Facebook. "Contrariul păcatului nu e virtutea, ci libertatea", spune Kirkegaard, dar câţi mai sunt în stare să privească înspre libertate? Spre libertatea pe care ţi-o insuflă un Rege? Spre libertatea de conştiinţă care nu te lasă să pierzi oamenii esenţiali ai propriei vieţi? Cu oamenii aceştia care apar, zi de zi, parcă dintr-o conductă spartă şi care se repetă în mii de copii, nici exerciţiul regretului nu mai pare să fie posibil.

Cine să mai aibă timp de privire în istoria ţării sau în propria istorie personală, de viaţă? Cine să mai citească literaturi, când e mai simplu să citească doar cărţi? Cel puţin eu, care sunt un tip uman "vechi", nu mă împac cu toţi cei pe care "îi trăiesc" în preajma mea şi care par să nu regrete nimic, să poată înlocui orice şi pe oricine. Fără ca vreun moment să sesizeze pierderea a aceea ce ar fi putut să fie. Privindu-l pe rege, am avut un sentiment de ruşine, dar şi pe acela pe care îl simţi după o pierdere ireparabilă. În toţi aceşti ani n-am fost în stare să înţelegem ce înseamnă el pentru noi, aşa cum, poate, în destinul nostru am pierdut oameni care n-au ştiut ce putem însemna pentru ei. Şi, mai mult, n-am avut nici puterea, curajul şi şansa de a schimba ceea ce am fi putut schimba. N-am avut curajul de a ne reîntoarce şi de a înţelege că am ales prost, că am pierdut. Nu am reparat nimic, deşi stătea şi poate că mai stă în puterea noastră să facem asta. Am fost prea grăbiţi să mergem într-un "înainte" în care n-o să găsim nimic din ce-am pierdut. Ăsta e, poate, singurul lucru cert. Şi cu ăsta nu ne mai putem minţi, oricât am vrea.