Mama se numea Maria şi am mers la mormântul ei aşa cum pelerinii merg de obicei la mormântul Preasfintei, din Grădina Ghetsimani: cu acel sentiment al unei posibile reîntâlniri, cu acea tristeţe amestecată cu bucuria unei apropieri, a unei "vizite" într-un trecut pe care nu-l vei mai putea trăi niciodată. Am avut noroc de o zi frumoasă şi am făcut câţiva paşi, căutând parcă miile de urme lăsate de mine demult pe străzile din jurul bisericii. Nu mai cunoşteam pe nimeni. Nici oamenii nu mă mai cunoşteau. Am trecut pe lângă casa fostului meu profesor de muzică, Militz, un sas frumos, înalt, de la care ştiu şi acum să descifrez un solfegiu, să citesc o partitură şi să cânt la Blockflöte. Pătrimea cu punct, mezzoforte, andante, arpegiul Gamei Do, stilul mixolidian...
Era multă lume pe străzi. Eu mă plimbam liniştit la adăpostul unui anonimat provizoriu, când, deodată, un chip cunoscut m-a ţintuit locului. Era fostul meu coleg de bancă, Michael Dietz. Îmbătrânit, dar cu aceiaşi ochi pătrunzători, cu aceeaşi expresie curată pe chip. "Fiul meu îţi citeşte editorialele...", mi-a spus zâmbind. "Şi eu la fel!" I-am mulţumit, emoţionat, deşi între vechi camarazi asta nu se prea potrivea. În timp ce conduceam, singur în maşină, spre Cluj, n-am făcut altceva decât să mă gândesc la aceste texte pe care de ani de zile le adresez cel puţin o dată pe săptămână cititorilor. Într-un tempo de andante, adică rar. La fel cum profesorul Militz bătea măsura cu palma lui curată, cu unghiile bine îngrijite. Ca o "pătrime cu punct" care zboară spre cititorul meu: uneori alterată cu un bemol, alteori cu un diez sau becar, după cum îmi dictează inima. M-am gândit că ar trebui, măcar din când în când, să mulţumesc celor care lecturează cu plăcere ceea ce scriu eu şi mă anunţă întotdeauna prin câte un sms sau la telefon că se regăsesc în ceea ce am scris.
Se spune că o carte e o scrisoare mai lungă către cineva drag. Atunci, textul meu de la ziar, binecunoscutul editorial, ce este de fapt? Înclin să cred că poate fi socotit, în sensul lui cel mai profund, tot un astfel de miniscrisoare. Evident, mai scurtă, dar cu aceeaşi semnificaţie. Şi probabil că toţi cei care scriu astfel de texte care "deschid" prima pagină a ziarelor lumii, într-o formă sau alta, îşi iubesc cititorii şi încearcă să-i aducă aproape de sufletele lor. Îmi aduc aminte când am scris primul meu editorial, acum mulţi ani, pe ediţia naţională a ziarului Ziua, al doilea ca importanţă dintre cotidienele României. A fost unul dintre cele mai emoţionante momente din viaţa mea, deşi în perioada aceea aveam în librării două cărţi, iar dl Adrian Marino în persoană alături de Mircea Ivănescu vorbiseră la lansarea primei mele cărţi de proză...
Şi, totuşi, emoţie imensă! Îi aveam "colegi" pe pagina de editoriale pe dna Zoe Petre, pe Stelian Tănase, Neculai Constantin Munteanu, Sorin Roşca Stănescu, Miruna Munteanu, Dan Pavel şi alte nume ilustre ale intelighenţiei româneşti. Faptul că am fost socotit potrivit pentru a reprezenta în acest fel onorant un ziar, faptul că eram într-o echipă de editorialişti de primă marcă m-a făcut întotdeauna să fiu atent la fiecare cuvânt pe care îl adresez oamenilor. Niciodată în aceşti ani nu m-am gândit să cer bani sau un contract pentru că scriam editoriale. Am considerat că sunt răsplătit în modul cel mai bun de către miile de cititori care, cu răbdarea lor de a mă citi, mă cinsteau şi mă onorau. Acum, ca şi atunci, spun la fel: sunt mândru că am scris de-a lungul timpului la Ziua de Cluj, alături de Andrei Marga, Alexandru Vlad, Ion Mureşan, Vianu Mureşan, Rareş Bogdan, Titus Crăciun, Cristina Calancea, Mihai Hurezeanu, Vasile Dâncu, oameni cu prestanţă, intelectuali adevăraţi cu talent incontestabil. Sunt mândru când mi se cere să scriu editoriale la diverse reviste literare din ţară.
M-am bucurat când confratele Jitariuc mi-a cerut să colaborez cu editoriale la prestigioasa revistă Cenaclul de la Păltiniş şi am considerat că onoarea de a scrie editorial e cea mai deplină plată care i se poate acorda editorialistului. O altă parte a plăţii se află în sufletele celor care te citesc şi care, de asemenea, îţi este acordată exclusiv ţie, editorialistului. Gândurile cititorului, ale miilor de cititori cu care uneori te întâlneşti undeva, deasupra răului şi al binelui. Că îţi spune sau nu că te-a citit, că uneori cititorul nu vrea să fie de acord cu tine, că te "înjură" fiindcă ai pus degetul pe rană, că îţi scrie un mesaj de felicitare sau îţi scrie în josul articolului un comentariu care te emoţionează, e, de fapt, cel mai frumos omagiu pe care cineva ţi-l poate aduce. Îmi amintesc faptul că la început n-am vrut să scot o carte care să cuprindă selecţii din editorialele mele.
Mi se părea că e prea mult, că e un semn de orgoliu. Noroc cu Profesorul Zaciu, care m-a contrazis, spunând că e o altă onoare care ţi se face şi o altă bucurie pe care o faci celor cărora le scrii: posibilitatea de a citi textele tale adunate la un loc. Să le poţi oferi laolaltă. Să poţi scrie "ceva, acolo", pe prima pagină, celor cărora le-o faci cadou sau celor care te onorează la prezentarea cărţii şi care apoi, acasă, pot sublinia în voie, pot să comenteze, pot să reia acele editoriale care le spuneau adevărul pe care ei nu voiau atunci să-l vadă...
Este, orice s-ar spune, loc de mulţumiri pentru toţi aceia care (mai) citesc editoriale. Pentru cei cărora le mai place să răsfoiască ziare de hârtie, să decupeze articole. Este, într-un fel, confirmarea unei mari iubiri. Aceea de a trimite gânduri spre cei dragi. Şi spre toţi aceia care înţeleg că în iubirea aceasta e loc de idei şi de adevăruri. Că noi toţi, edito-rialişti şi cititori de editoriale, suntem, de fapt, răsplătiţi într-un mod minunat. Ne leagă pe toţi aceeaşi melodie minunată, cântată în tempo de andante...
