Poate că noi, oamenii ne chinuim înadins să nu înţelegem şi să nu avem încredere în ceea ce ni se întâmplă sau nu, în ceea ce ni se poate întâmplă într un viitor mai scurt, sau mai lung...cred că prea ne am obişnuit cu inerţia mişcărilor anticipate ale propriei noastre vieţi; poate că nu mai avem încredere în viitor, tocmai fiindcă nu avem curaj să ne amintim visele. Ori asta ar trebui să facem prima data. Să ne amintim visele, să le detaliem până în cel mai mic amănunt, că apoi să le dăm, în acest fel, libertatea de a deveni realitate...
Poate că putem extrapola, -de ce nu-, aveasta "temă", la dimensiunea unui popor, sau, cel puţin, la cea mai mare parte a lui. Dacă fiecare din noi şi-ar aminti cu ce vise frumoase au păşit în viaţă, în maturitate, în acel "amplu" al vieţii, dacă am revizita fiecare din noi visele despre propria aşezare în această Lume, a propriei fericiri, poate că toate aceste "antene" ar prinde, de undeva din neantul de deasupra, o undă de adevăr. A avea încredere în drumul tău, pe care l-ai visat, cu siguranţă, cândva, a avea încredere că într-o zi vei întâlni un om cu care vei merge în acelaşi pas, că într o zi vei fixa, undeva, în pământul ţării tale un loc care într-un fel îţi va purta numele, că la un moment dat toată dorinţă ta va deveni dintr-un fost vis, trecut prin chiar fiinţa ta, o realitate?
În Decembrie 1989 oamenii aveau un vis comun: să scape de dictatura lui Ceauşescu, de Securitate şi de instituţiile de forţă, aservite lui. Acest vis a devenit, spre surprinderea tuturor, realitate. Cei care au visat asta de patruzeci de ani, aveau să constate că visul s-a îndeplinit doar fiindcă ei au crezut în el şi şi l-au amintit... Astăzi lucrurile se repetă: instituţiile de forţă ale Statului Român prin câţiva servitori umili ai dlui Traian Băsescu s-au pus în slujbă acestuia, şi, ce e mai trist şi revoltător, luptă de pe poziţii de ameninţare împotrivă majorităţii propriului popor. Oamenii visează, că şi înainte de 1989, că telefoanele să nu le mai fie ascultate, să nu li se facă dosare penale doar fiindcă sunt oponenţi ai regimului ticăloşit al guvernatorului Traian Băsescu. Cum am ajuns aici, oare? Poate fiindcă am uitat prea repede să visăm la ceea ce înseamnă "Drepturile Omului şi ale Cetăţeanului"! Poate am renunţat la visul acesta pe care l-am ţinut treaz atât de mult... Şi, cu siguranţă că ne-am gândit mai mult la propria noastră carieră, decât la propriul spaţiu al devenirii noastre; poate că am dat mai mult pe visele de îmbogăţire, poate am visat mai mult case, maşini şi piscine, decât un climat de respect al propriilor noastre libertăţi... Cei care din fruntea instituţiilor statului care au întors armele trăgând în propriul popor, cu legea, cu cătuşele, cu anchetele vor plăti, cu siguranţă, exact aşa cum au plătit şi (unii) dintre torţionarii din 1989. ?i dacă aceştia nu au plătit în totalitatea lor, asta va fi o învăţătura de minte pentru ceea ce se va întâmplă după ce guvernatorul Băsescu va părăsi funcţia şi toţi cei care şi au trădat propriul popor. Istoria va trebui să consemneze cu litere de foc pe toţi aceia care au slujit noua dictatură a dlui Băsescu, fie că sunt "intelectuali", fie că sunt procurori, judecători sau alţi oameni cu putere, care au considerat să fie părtaşi la cea mai mare nelegiuire întâmplată după 1989: scuiparea şi nesocotire a 7.5 milioane de voturi care cereau ca actualul guvernator pus de Străinătate în fruntea Statului Român să plece. E unul din visele celor care au trebuit să suporte această nedreptate, să scrie această "carte neagră a trădării propriului popor", unul din visele care nu trebuieşte uitat...
A fi, înseamnă, de câteva ori în viaţă, pentru fiecare din noi, şi "a întruchipa". Va trebui să învăţăm, sau re-învăţăm să nu lăsăm să se stingă niciodată propriile noastre vise; să nu le lăsăm să fugă, fiindcă dacă le avem permanent în faţă ochilor, cu siguranţă că ele vor deveni realitate... A şti să alegi între visele "false" în care uneori te încăpăţânezi să trăieşti şi cele adevărate, pentru care merită să rişti şi să asumi totul, înseamnă a şti să exişti demn, şi de a întruchipa propria trecere a ta pe pământ. Înseamnă, câteodată revenirea la aerul curăţ al propriei demnităţi, a propriului statut, revenirea la starea de fericire care mai întâi trebuieşte visată şi apoi întruchipată. Vă pot spune, pe cuvânt: visul meu de mai demult, pe care l-am scris fără să cred că o să-l trăiesc vreodată, dar pe care l-am văzut, în amănunt, a devenit realitate acum câteva zile. Atunci am ştiut că totul n-a fost doar o iluzie, ci chiar o întrupare. O întruchipare a unui "a fi".
