De pildă, observaţia că landul Bayern a devenit a noua forţă a lumii sub aspectul capacităţii producerii de bunuri, că Germania se aşteaptă la beneficii ample ale bunei organizări şi funcţionări a educaţiei şi cercetării ştiinţifice proprii, că perspectivele conjuncturii economice în 2014 sunt pozitive (incluzând mărirea consumurilor, scăderea costurilor cu energia, moderarea preţurilor etc.) şi, desigur, apelul cancelarei federale la un nou angajament al concetăţenilor pentru fructificarea premiselor existente. Ce ne-a lăsat, însă, anul 2013 în România? Ce ne promite 2014? Încerc un răspuns cât mai succint cu putinţă.
Anul 2013 pare să se înscrie printre anii slabi pentru ţara noastră, continuându-i pe cei din întreaga decadă anterioară. Iată cîţiva indicatori. Efectivul de lucrători a continuat să scadă, încât se micşorează şi mai mult ponderea populaţiei active în populaţia ţării, aflată deja sub o cotă alarmantă, care face dificilă susţinerea salariilor, pensiilor, alocaţiilor. Aproape fiecare bancă şi întreprindere reclamă îngreunarea condiţiilor de operare prin decizii necompetente de politică economică. Sărăcia, absolută şi relativă, trece mai sus de mijlocul social. Echilibrul bugetar există, dar la un nivel mediocru, care nu are de a face cu vreo dezvoltare. Par să meargă în sus, precum în întreg deceniul ce s-a scurs, corupţia (ajunsă chiar la vîrfurile decizionale) şi birocratizarea. A lipsit priceperea de a pune la lucru, în interes public, o majoritate covârşitoare, rezultată din alegerile locale şi parlamentare (2012), iar guvernarea nu a putut concepe indispensabila legislaţie care să pună în valoare resursele României. Nu s-a formulat vreun proiect de dezvoltare la scară naţională. O catastrofală înţelegere eronată a politicii, ca simplă pălăvrăgeală pentru ocuparea de funcţii în stat, într-o jovială ignorare a problemelor cetăţenilor, şi reducerea carpatică a democraţiei la alegeri periodice cu alternative confuze au rămas neclintite. Justiţia a rămas sub controlul politic al vocilor care îi cer propagandistic independenţa, în loc să fie retrocedată celor care trebuie să vegheze la respectarea legilor şi, în definitiv, a comunităţii. Cultura, câtă este, se reazemă pe iniţiative individuale, îngreunate acum enorm de prăbuşirea dezbaterii publice şi de destrămarea reţelelor de distribuţie a publicaţiilor. Mulţi dintre cei socotiţi intelectuali sunt mai interesaţi de statele de plată ale regimurilor decât de soarta oamenilor şi a valorilor lor, iar slabul nivel al educaţiei se observă sub multe aspecte, inclusiv sub cel al unei personalizări vătafice a deciziilor, care nu are nimic de a face cu democraţia. Descurcarea este luată mai departe ca semn de pregătire profesională. Lipsa de performanţă competitivă a devenit endemică, dar nimeni nu răspunde. Nu există vreo viziune în politica externă, iar cooperările, la rândul lor indispensabile, se reduc la poze ale vizitelor şi comunicate.
Ca de fiecare dată la început de an, avem aşteptări fireşti de la anul care vine. În definitiv, posibilităţile nu sunt niciodată epuizate de o situaţie dată. Pe de altă parte, nu se poate face un pas înainte fără speranţă şi acţiune în consecinţă. Pe resursele considerabile ale României şi pe situaţia ei de astăzi va trebui clădită realitatea anului care tocmai a început.
În faţă ne stă, dacă este să fim lucizi pînă la capăt şi nu acceptăm surogatele de care este plină atmosfera din jur, cerinţa unei reconstrucţii pricepute, dezbătută public, a economiei, politicii, administraţiei şi culturii. O operaţiune grea, necesară, dar cu siguranţă realizabilă dacă se va învăţa din ceea ce au făcut alţii şi din situaţia de criză cuprinzătoare - cea mai gravă in istoria modernă a ţării - în care a fost adusă România ultimului deceniu, prin erorile decidenţilor ei. Sunt de făcut extrem de multe lucruri de importanţă majoră, precum: reasumarea de sine a ţării, cu decidenţi pricepuţi, la distanţă de cosmopolitismul răsuflat şi de naţionalismul îngust ce asaltează de obicei politica românească şi o fac sterilă; proiectarea profilului economic viabil al ţării; revenirea la o "democraţie curată", cum s-a spus deja la sfârşitul perioadei interbelice; restabilirea sensului originar al instituţiilor; reforme competente şi încurajatoare pentru iniţiativă şi rezultate în administraţie, educaţie, cercetare ştiinţifică, sistemul social, reţelele distribuirii informaţiei; cultivarea de noi criterii ale valorii profesionale, racordate la practici fructuoase ale lumii de astăzi.
Foarte multele lucruri de făcut pentru ca 2014 să fie un an rodnic trebuie să fie precedate de ieşirea din acele erori care au devenit în aşa măsură rutină, încât prea puţini le mai dau importanţă. Am în vedere aici tendinţa înlocuirii soluţiilor dezvoltării durabile cu rezolvări punctuale (vezi, de pildă, abordarea Roşiei Montane), a negocierii competente cu cumpărarea bunăvoinţei (vezi, de exemplu, abordări ale relaţiilor cu organisme internaţionale), a rezultatelor verificabile ale cooperării cu autoflatări şi mediatizări ale întâlnirilor (vezi politica externă) şi, mai ales, tendinţa desconsiderării valorii profesionale a persoanelor cînd se încredinţează răspunderi publice. Dacă se va produce cel puţin o angajare pentru toate aceste lucruri, vom avea în România, în 2014, măcar începutul desprinderii de situaţia de criză în care s-a ajuns în ultimul deceniu. Ceea ce ar fi un pas benefic şi dătător de speranţă de viaţă pentru oricine.
