Thor, zeul tunetului, ajunge în cinematografele clujene VIDEO

Thor, zeul tunetului, ajunge în cinematografele clujene VIDEO
Trei filme noi au premiera în acest weekend.

Thor: The Dark World

"The Dark World" continuă aventurile de pe marele ecran ale lui Thor, Măreţul Răzbunător, el luptându-se acum să salveze Pământul şi Cele Nouă Regate de un inamic fantomatic, hotărât să-şi subordoneze întreg universul. După evenimentele din Thor şi The Avengers, Zeul Thor luptă pentru a reinstaura ordinea în cosmos... însă o străveche rasă în frunte cu răzbunătorul Malekith se întoarce pentru a trimite Universul înapoi în întuneric. Confruntat cu un duşman pe care nici măcar Odin şi Asgard-ul nu-l pot opri, Thor trebuie să se îmbarce într-una dintre cele mai periculoase şi mai personale aventuri de până acum, ce-l va readuce lângă Jane Foster, dar care îl va forţa să sacrifice totul pentru a slava omenirea. n
Rulează la Cinema City Iulius şi Polus

Heli

Heli este un băiat din Mexic, care duce o viaţă obişnuită, într-o familie normală. Viaţa lui se schimbă radical după ce sora lui, Estela, se îndrăgosteşte. Ea îşi trăieşte prima ei poveste de dragoste împreună un cadet, Beto, ce vrea să fugă cu ea şi să se căsătorească. Dorind o viaţă mai bună, Beto fură droguri, iar din acel moment, firul poveştii se încâlceşte. Încercarea lor de a-şi îndeplini visul face ca familia Estelei să resimtă consecinţele unui conflict de o violenţă devastatoare. Într-o lume a drogurilor, a corupţiei şi a cruzimii endemice, Heli, încearcă să îşi ţină familia unită şi o ajută din răsputeri pe sora lui, Estela, să înfrunte traumele resimţite. Scenele de tortură, violenţă şi nuditate extreme sunt greu de digerat, dar arată realitatea aşa cum este ea. Tu ai curajul să o priveşti? n
Rulează la Cinema Florin Piersic

O vară foarte instabilă

O vară foarte instabilă devine fundalul unei răsturnări erotice care urmăreşte patru personaje într-un joc în care scriu scenariul filmului pe care îl vedem... Un bărbat este atras într-un joc fictiv iniţiat de prietena lui. Ademenit sexual de către aceasta şi fără să realizeze fragilitatea graniţei dintre real şi imaginar, începe să descopere. Se convinge că dacă va reuşi să scrie un sfârşit pentru această poveste, va putea recâştiga controlul asupra vieţii sale. Dar jocul cu ficţiunea nu este unul inocent... n
Rulează la Cimema Florin Piersic

Cronică de film: "Domnişoara Christina" (horror românesc)

n Domnişoară Christina, mărturisesc că nu cred deloc că Eliade ar fi fost mulţumit de dumneata. Nici nu cred c-ar fi putut să te vadă desfăşurându-te până la capăt, mai ales după ce ar fi fost descumpănit de o replică introdusă neavenit undeva prin miezul filmului şi care suna cam cum sună o mulţime de replici-clişeu rostite de rude îndurerate: „Ar fi trebuit să mor eu în locul ei".

Domnişoara Christina e un strigoi, unul cu un magnetism sexual incredibil de puternic, care se revarsă şi dincolo de moarte şi umple şi gândurile şi acţiunile femeilor care s-au înrudit cu ea sau care i-au fost în preajmă în timpul vieţii, precum doica. Cel puţin aşa e în nuvela scrisă de Mircea Eliade. În filmul „Domnişoara Christina" acest lucru nu e bine definit. Nu pricepi de ce doica, o apariţie foarte scurtă, se hlizeşte de faţă cu musafirii şi chicoteşte conspirativ cu Simina, mezina familiei Moscu şi nepoata domnişoarei Christina, mătuşă pe care nu a cunoscut-o, căci e moartă de 30 de ani. Nu pricepi prea clar nici de ce Simina se poartă ca o Lolită. În nuvelă senzualitatea copilei de nouă ani e prezentă la orice pas şi se manifestă şi faţă de stimabilul arheolog care e musafirul familiei. În film e păstrat un singur episod de seducţie al copilei faţă de Egor, amicul surorii mai mari, Sanda. În orice caz, Ioana Sandu, care o joacă pe Simina, e revelaţia filmului, căci reuşeşte să fie şi înfricoşătoare şi manipulatoare şi înfiorător de seducătoare, cu toate că personajul i-a fost redus în scenariu.

„Domnişoara Christina", în regia lui Alex Maftei, promovat ca primul film horror românesc, s-a dorit a fi o alternativă la minimalismul care caracterizează cinematografia autohtonă a Noului Val. E un film comercial, un film de gen - cum nu se prea fac la noi, un film cu bogăţie vizuală şi coloană sonoră somptuoasă, compusă de Jon Wygens, care a lucrat şi la filme de Hollywood, şi înregistrată în studio cu o orchestră simfonică. Lăudabilă iniţiativa de a lărgi orizonturile filmului românesc; e adevărat că mulţi ne dorim să vedem şi filme româneşti de acţiune şi thrillere şi filme psihologice şi de groază şi şi şi... Dorinţa regizorului Alex Maftei de a se detaşa ferm de plutonul regizorilor minimalişti care ne-au câştigat o faimă în lume l-a făcut să piardă din vedere un „amănunt" extrem de important: povestea.

Scenariul pe care tot Alex Maftei l-a realizat după nuvela „Domnişoara Christina" a lui Mircea Eliade este simplificat şi ajunge el însuşi să fie minimalist. De îndată ce am putut după vizionarea filmului la premiera de gală am început să citesc nuvela lui Eliade, să pot compara povestea din film cu cea de la bază. Filmul mă lăsase cu prea multe întrebări şi presimţeam că nu la fel va face nuvela. Am constatat că s-au pierdut pe drum în scenariu atât motivaţiile personajelor, cât şi substanţa lor.

Citind nuvela, lucrurile s-au limpezit, povestea curge acolo într-un fel inteligibil. Sanda şi Egor sunt doi amici, atraşi unul de celălalt, dar care nu şi-au permis încă intimităţi şi nu formează un cuplu. El e galant, dar şovăielnic, fiindcă nu vrea să se arate impulsiv şi bădăran. În film, nu e deloc clar dacă există sau nu atracţie între cei doi. Când un soi de atracţie apare, ai senzaţia că e numai fiindcă Sanda e de fapt posedată de spiritul Christinei şi nu e ea însăşi sau că Egor crede că o vede pe Christina în Sanda şi e atras de magnetismul celei moarte, care răzbate din ruda ei vie. Doamna Moscu, mama Sandei, e absentă şi visătoare în nuvelă, mascând neatenţia ei la conversaţii cu un zâmbet larg şi misterios şi cu unele replici banale, dar bine strecurate. În film, Maia Morgenstern, care o interpretază pe doamna Moscu, e mai tot timpul cu ochii scăldaţi în lacrimi ce nu curg şi nu pare absentă, ci doar tăcută. Faptul că au fost reduse replicile legate de pasiunea domnişoarei Christina de a suci cu mâna ei gâturile puilor şi cele în care Sanda se revoltă că nu poate face aşa ceva vreodată, te lasă nepregătit în faţa scenei din film în care doamna Moscu omoară în mâini un pui de bufniţă pe care l-a găsit căzut din cuib. O mulţime dintre detaliile care le leagă pe femeile de la conacul boieresc între ele şi le leagă şi de taina Christinei nu apar în film. Faptul că filmul a redus acest ghem la câteva fire de aţă face să fie greu de priceput complicitatea acestor femei.

Duelul dintre carte şi film e unul purtat de când s-a născut a şaptea artă şi rar de tot se întâmplă ca vreun cititor îndrăgostit de o lectură să fie mulţumit de ecranizarea acesteia. Şi cu atât mai puţin ca un scriitor să fie mulţumit de filmul făcut după opera sa. Mai puţin atunci când contribuie ca scenarist, cum e cazul lui George Martin care pare foarte mulţumit de felul în care iese serialul „Game of Thrones".

Aşa cum observa actriţa Maia Morgenstern la premiera filmului „Domnişoara Christina" din 1 noiembie la Cluj, într-un răspuns venit la întrebarea din sală „Credeţi că lui Mircea Eliade i-ar fi plăcut filmul?", scriitorul nu ar fi fost mulţumit de film, căci un scriitor e ca un părinte cu scrierile sale. La fel cum părintele nu e mulţumit de nora sau ginerele ales de fiu sau fiică şi i se pare că nimeni nu e suficient de bun pentru copilul său, astfel simte şi scriitorul faţă de „căsnicia" dintre opera sa cu cinematografia. Dar dincolo de obişnuita nemulţumire a unui scriitor sau a cititorilor în faţă cu ecranizarea, filmul „Domnişoara Christina" nu stă prea bine în picioare nici dacă ai face abstracţie de nuvela pe care se bazează. Te lasă nemulţumit dacă îl vezi pur şi simplu ca pe un film, aşa cum l-am văzut eu, fără să cunoşti dinainte nuvela. Se simt foarte tare locurile goale lăsate de bucăţile de text care nu au intrat în scenariu.

Dacă nu citeam nuvela, habar n-aş fi avut ce li s-a întâmplat personajelor şi de ce. Dar poate e mai bine să avem filme care ne obligă să ne întoarcem la cărţi. Şi ne mai era teamă că ar putea să dispară cărţile?! Textul scris e bine-mersi la locul lui de cinste. Niciun efect special, niciun montaj regizoral şi niciun joc actoricesc nu poate să ne transmită emoţia mai bine decât aşa cum o găsim redată negru pe alb. Lectură plăcută! (Raluca Bugnar

 

Etichete
Comenteaza