Proiectul Quadrifoglio sau despre posibila rodnicie a sărăciei

 în data de 29 decembrie 2009, aflat împreună cu un grup de 60 de voluntari italieni la Sighetu-Marmaţiei, Leonardo Becchetti – profesor de economie la Universitatea Tor Vergata (Roma), preşedinte al CVX Italia (Comunita di Vita Cristiana) – a avut amabilitatea de a ne vorbi despre un proiect social derulat în acest oraş.

 

Fondat de un grup de iezuiţi italieni, proiectul numit simplu “Trifoi cu patru foi” este susţinut anual de sute de voluntari, în majoritate adolescenţi şi tineri, care consacră timp şi energie venind să desfăşoare în cursul verii şi în perioada Crăciunului diverse activităţi în Sighet – asistarea a diverse categorii defavorizate, activităţi formativ-educative – şi colectând în Italia fonduri pentru întreţinerea celor trei case-familie create pentru copii orfani sau abandonaţi. O lecţie de dăruire, un model edificator...

 

Asociaţia Quadrifoglio gestionează trei case-familie în România pentru un număr total de 30 de copii, având o caracteristică particulară: nucleul familial stabil; în proiectul nostru pedagogic, ideea fundamentală este aceea că recuperarea minorilor defavorizaţi dă în mod limpede roade mai bune atunci când aceştia sunt reinseraţi într-o familie adevărată. Spre deosebire de o casă de tip familial tradiţională, în care sunt angajaţi care lucrează în schimburi, după un orar part-time, acestea se bazează pe un principiu foarte clar, acela al nucleului familial constituit din părinţi.

 

Avem de-a face, prim urmare, cu nişte familii adevărate, care adoptă sau au în plasament copiii. Este un lucru demonstrat acela că, având o familie stabilă, adică având parte de mai multă dragoste, copilul beneficiază de o mai bună recuperare. Aceasta este una dintre dimensiunile proiectului. O a doua ar fi oportunitatea de a atrage la Sighet în fiecare an circa două sute de voluntari italieni, tineri şi adolescenţi, care vin să facă o experienţă de voluntariat, participând la nişte tabere de lucru, experimentând o altă realitate, muncind la spitale, la ospiciu, la Căminul de bătrâni, în diferitele orfelinate de stat, organizând cursuri de limbi străine pentru copiii din oraş, ceea ce ajută atât la formarea educativă a acestor tineri italieni, cât şi la găsirea unor noi şi noi susţinători pentru casele-familie.

 

Aceasta pentru că toţi tinerii care vin aici devin, ulterior, susţinători ai proiectului. Ei colectează în Italia fonduri pentru România, prin organizarea unor spectacole, de pildă, implicând diverse instituţii (şcoli, bunăoară). Aşadar, proiectul se autosusţine mulţumită implicării şi entuziasmului tuturor acelora care au venit aici. Cea de-a treia dimensiune ar fi aceea că reuşim să mobilizăm o atare mişcare de susţinere, încât suntem în stare să venim în sprijin şi altor realităţi locale. Astfel, adesea vin aici camioane care aduc ajutoare la spitale, la cămin... Cu alte cuvinte, reuşim să suscităm o mişcare ce depăşeşte nevoile acestor case-familie. Ba, mai mult, chiar aceste familii se implică să pregătească de Crăciun pachete, daruri pentru alte familii sărace din oraş. Iată, acestea sunt cele trei elemente-cheie care au ajuns recent să determine Protecţia Copiilor să accepte să susţină financiar casele-familie în cheltuielile lor de zi cu zi şi să semneze un parteneriat, văzând în proiectul nostru o alternativă mai bună sau un model în raport cu tradiţionala abordare a caselor de tip familial.

 

Cum de acest proiect s-a născut tocmai la Sighet?

 

Acest proiect s-a născut aici deoarece, după un eveniment tragic din viaţa părintelui Massimo Nevola – care este, într-un fel, fondatorul proiectului – şi anume moartea fratelui său, acesta a venit într-o călătorie în România împreună cu părintele Vitangelo Denora – care este cel de-al doilea fondator – şi aici s-au izbit de problema copiilor străzii (în acea perioadă erau mulţi copii abandonaţi). Faptul de a fi întâlnit aceşti copii care le cereau ajutorul i-a determinat să se nască acest proiect. La început au fost taberele din cursul verilor şi asistenţa faţă de nevoile locale. Apoi, când s-a ajuns la o consistentă colectă de fonduri, a putut fi creată o primă casă-familie, apoi încă două.

 

Ei au hotărât să vină la Sighet şi pentru că acest oraş avea o valoare simbolică pentru ei, fiind o punte între diferitele culturi – şi, în genere, iezuiţii se duc, cum se spune, la răscrucile istoriei (înainte, ei lucraseră la Sarajevo)... adică îndrăgesc acele locuri în care se întâlnesc felurite culturi. Sighetul mai avea pentru părintele Massimo Nevola o valoare particulară, fiind oraşul natal al lui Elie Wiesel, iar el este un cititor pasionat al acestuia şi, de aceea, pentru el acest loc este foarte important, până într-atât încât un punct fix din programul tinerilor care vin vara la Sighet este un moment de comemorare a Holocaustului în sinagogă, prin citirea unor texte semnate de Elie Wiesel.

 

Cine sunt beneficiarii acestui proiect?

 

Beneficiarii direcţi sunt tocmai copiii adoptaţi sau luaţi în plasament în casele-familie, în jur de 30 de copii, care au parte de o familie adoptivă stabilă şi duc o viaţă normală, mergând la şcoală, făcând sport, având vacanţe, având un nivel de viaţă bun sau chiar mai înalt decât al mediei locuitorilor acestui oraş. Apoi, în fapt, acţiunea proiectului Quadrifoglio merge dincolo de aceasta, pentru că tinerii care vin fac voluntariat în casele noastre, dar şi în locuri unde sunt instituţionalizate persoane cu handicap, în spitale şi orfelinate şi, prin urmare, beneficiari indirecţi sunt şi cei instituţionalizaţi sau internaţi acolo. Şi oraşul, ca atare... De altfel, Massimo Nevola a primit titlul de cetăţean de onoare al Sighetului, ca urmare a recunoaşterii muncii pe care a întreprins-o de-a lungul acestor ani.

 

Care ar fi roadele acestui proiect?

 

Eu cred că putem distinge două categorii de roade. Pe de o parte, avem rezultatele recuperării, inclusiv şcolare, a copiilor. De pildă, unii dintre copii erau clasificaţi drept irecuperabili de către serviciile de asistenţă socială româneşti, şi totuşi au devenit nişte copii normali. Se întâmplă la fel cu rezultatele şcolare. Acesta este un prim rod... Un al doilea este acela de a fi creat un canal prin care noi, cetăţenii ţărilor bogate, cum se spune – pe care însă eu le numesc sărace în sens – reuşim să trăim o experienţă a gratuităţii, realizând că împlinirea noastră este posibilă numai prin dăruire, iar acesta este un lucru fundamental.

 

 într-un fel, ceilalţi beneficiari veridici ai acestui proiect suntem noi, adică persoanele care vin să facă voluntariat şi descoperă această vocaţie a lor, ceea ce apoi are consecinţe atât în ceea ce priveşte dorinţa de a contribui din punct de vedere economic şi în alte moduri la tabere, cât şi în alegerile lor de viaţă. Am observat, de pildă, că multe dintre persoanele care au participat la aceste tabere au ales ulterior profesiuni în medii care susţin implicarea socială. Adică, sunt persoane care se ocupă de recuperare şi dezvoltare sau de asistenţă socială în locurile de unde provin. Acesta este unul dintre cele mai frumoase roade ale acestei experienţe.

 

Am văzut puţin în cursul verii felul în care lucrează voluntarii pentru cursurile de limbi străine, mai ales, şi aş dori să vă întreb cum reuşiţi să suscitaţi atât entuziasm şi caritate în tânăra generaţie?

 

Eu cred că, pur şi simplu, noi am ştiut să organizăm acest proiect, am ştiut să stăm în miezul lucrurilor. Căci, în fapt, energia iese la suprafaţă graţie anumitor factori naturali. Faptul că astăzi experimentăm în ţările occidentale o sărăcie în ceea ce priveşte sensul, ceea ce este tot o nevoie, pe de o parte, şi, pe de alta, că aici există o anumită sărăcie, adică o nevoie materială, fizică, psihică sau de orice alt fel... Atunci când reuşeşte cineva să facă aceste două realităţi să se întâlnească, se creează un puternic flux de energie.

 

Când cele două sărăcii se întâlnesc, sărăcia celui care dă, stând bine din punct de vedere economic, dar care nu ştie întotdeauna da, şi a aceluia care are o nevoie concretă, atunci când aceste două realităţi se întâlnesc, se naşte de la sine o puternică energie. Este clar că aceasta se cere organizată. Noi organizăm totul foarte riguros, timpul persoanelor care vin aici fiind ritmat de o serie de activităţi care încep cu rostirea laudelor dimineaţa şi se sfârşesc cu liturghia seara, petrecându-şi ziua în diverse servicii, în diverse activităţi.

 

 Este vorba, aşadar, de un parcurs foarte bine structurat şi, desigur, aceasta este de folos; este un parcurs pe care sunt obligate să-l urmeze şi persoanele eventual necredincioase: noi le cerem tuturor participanţilor să se încadreze în acest parcurs, ceea ce ne ajută mult să consolidăm grupul, să întărim comunitatea care vine aici. Aşadar, aş spune că, pe de o parte, aceste “materii prime”, şi, pe de alta, această organizare bine structurată contribuie la rezultatele ce se văd. Avem şi anumite reguli stricte, bunăoară privind faptul că persoanele care vin aici trebuie să adopte un anume comportament, neîntârziind, de pildă, seara prin localuri.

 

Suntem la sfârşitul unui an şi începutul altuia. Dacă ar fi să faceţi un bilanţ, privind înapoi, ce aţi spune despre realizările acestui proiect în raport cu visele care mai sunt de împlinit?

 

Marea realizare este aceea de a fi izbutit – şi este aproape un miracol – să facem să stea în picioare vreme de zece ani o întreprindere care trebuie să se autofinanţeze an de an, căci fiecare din aceste case-familie, nu numai că nu produce venituri, dar are nevoie de resurse financiare. Realizări sunt şi numărul mare de persoane care vin aici, rezultatele obţinute cu copiii, capacitatea de a aduna fonduri. în ceea ce priveşte visele, acestea privesc crearea unor activităţi care ar putea conferi independenţă caselor-familie şi avem din acest punct de vedere o serie de proiecte.

 

Un vis, un proiect este şi acela de a întări parteneriatul cu structurile de conducere locale, făcând ca proiectul nostru să devină un model de preluat, apt a atrage în această regiune a României mai multe fonduri comunitare pentru susţinere. în plus, o altă dorinţă pe termen mediu şi lung priveşte faptul de a reuşi să favorizăm dezvoltarea unei societăţi civile româneşti care să poată într-o bună zi susţine proiectul. Aceasta pentru că noi venim dintr-o ţară care are multe probleme, dar care are frumuseţea ei, care constă în viaţa şi bogăţia societăţii civile: în Italia sunt mai bine de şapte mii de asociaţii cu scop social şi foarte mulţi, poate o treime ori un sfert dintre italieni fac voluntariat.

 

Dorinţa noastră este aceea de a implementa această cultură a implicării celor de jos, a încrederii în capacitatea societăţii civile de a înfrunta problemele sociale şi de a le rezolva (în parteneriat cu Statul) şi aici în România. Atunci când a luat naştere asociaţia noastră, cred că a fost a patra înscrisă în registrul asociaţiilor din Sighet... Dorinţa noastră este, aşadar, aceea de a crea capital social, cum spunem noi, adică de a crea un curent de participare, de implicare a celor de jos, de trezire a capacităţii de a se dărui pentru rezolvarea problemelor sociale.

 

 (Interviu realizat de Simona Ştefana ZETEA)