“Coerenţa” dintre ideile profesate şi viaţă, pe fondul controlării evenimentelor propriei vieţi şi al prevenirii “sclaviei faţă de sine (schiavitů di se stesso)”, convingător ilustrate de Seneca, ar trebui să inspire din nou. Lucrurile sunt bune sau rele în funcţie de propria evaluare – această maximă a lui Marc Aureliu rămâne un mesaj dintre cele mai actuale. Conştiinţa personală, “sufletul” descoperit de Socrates în tradiţia europeană, rămâne o componentă a realităţii, pe care modernitatea, nu doar timpurie, ci şi târzie, se cuvine să clădească (p. 89).
Ar trebui reluată reprezentarea greacă “a omului drept corp numai după ce omul este gândit ca suflet”, ţinând seama de faptul că “a vorbi de corp în sens filosofic este posibil numai referindu-te, în mod pozitiv sau negativ, la conceptul de psyche (p.111). în condiţiile expansiunii folosirii computerului, ar trebui conştientizat faptul că “noile mijloace de comunicare paralizează gândirea critică, pe care doar cultura scriiturii o alimentează; uşurinţa de învăţare pe care o permit noile mijloace promit să se cadă în mare măsură în acel facilism care face să se uite calea ardentă ce este de parcurs pentru a ajunge la adevăr (p. 130)”.
Ar trebui ca “revelaţia” să fie considerată nu doar în raport cu religia, ci şi în “dimensiunea proprie, pe care am putea-o numi «ontologică», în care spiritul uman dezbate cu sine” (p. 203). “Limitele” omului ar trebui asumate înăuntrul unei viziuni disponibile să pună într-o nouă relaţie raţiunea şi credinţa (p. 275).
Observaţia de la care pleacă Giovanni Reale este că “în cultura contemporană conotaţiile tradiţionale au intrat în criză” (p. 109). Problema nu este oarecare; criza priveşte până la urmă “civilizaţia contemporană”: aceasta “multiplică continuu nevoile”, în aşa măsură încât acestea exced mereu “tehnicile de satisfacere”.
S-a ajuns, în orice caz, în situaţia în care “satisfacerea tuturor nevoilor nu împlineşte, ci destramă “omul”, încât restabilirea umanităţii omului devine problema culturală crucială. Se poate spune că omul de astăzi devine “victima tuturor relelor derivate din lipsa de măsură” (p. 185), încât revenirea la asumarea culturală, pe urmele lui Augustin, a “măsurii supreme” capătă actualitate.
Giovanni Reale aduce pe terenul actualităţii faimoasa aserţiune a “ultimului” Heidegger: “nici o epocă nu a ştiut mai puţin ce este omul”. S-a pătruns în secretele chimice şi biologice ale articulării organismului uman, dar se ştie prea puţin în privinţa specificului uman şi a locului omului în lume.
