N-am îndrituirea de-a face analize tehnice, să formulez diagnostice şi să trag concluzii profunde, dar am libertatea de a mă minuna şi de sesiza lucruri, unele ciudate, altele, pur şi simplu, fermecătoare. Multe puncte de interes avea meciul, dar unul era deasupra, şi anume înfruntarea dintre un fost mare fotbali[RTF bookmark start: }_GoBack[RTF bookmark end: }_GoBackst spaniol (Guardiola) şi un fost mare traducător portughez (Mourinho), amândoi ajunşi antrenori de referinţă în fotbalul mondial, şi pe care doar ironia sorţii i-a putut pune să se reîntâlnească în acest context surprinzător. Căci erau puşi faţă în faţă un nou/vechi Bayern cu o nouă/veche Chelsea şi un nou/vechi Guardiola cu un nou/vechi Mourinho. O primă mirare: ce „nou" Bayern poate fi acela cu Schweinsteiger („geniul" fotbalistic german ajuns la maturitate), Gotze (noua stea nemţească) şi Alcantara (acest Xavi „al doilea", care n-a putut creşte de Xavi „întâiul"), o linie de mijlocaşi constructori de excelenţă, pe banca de reserve? Pe de altă parte, cum poate juca „cu fundul în poartă" un meci întreg o echipă cu o linie de mijloc în teren compusă din Lampard (golgeterul absolut al lui Chelsea), Hazard (fotbalist cu driblingul şi golul în sânge) şi doi brazilieni, Oscar şi Ramires (învăţaţi de la „mama lor" să atace, nu să se apere), dar şi cu Mata, campion mondial, pe tuşă? Şi totuşi! Bayern Munchen a jucat cu o linie de mijloc alcătuită din doi (foşti) fundaşi de profesie (Lahm şi Javi Martinez), cu Muller „fără splină" şi cu Toni Kroos muncitor, toţi excelenţi recuperatori, şi cu care a ţinut posesia şi meciul sub control. Dacă n-a fost o întâmplare (slabă nădejde), atunci „noul" Bayern pare a se vrea o „veche" Barcelona ajustată din mers şi din care lipsesc, deocamdată, Busquets şi Iniesta, căci un Xavi „al doilea" există. Gotze poate fi asemănat cu Iniesta, iar pentru Buschets există varianta bască (Javi Martinez) sau variante germane (Schweinsteiger, de pildă), cu reprofilările de rigoare, desigur. În această cheie, „noul" Bayern este o echipă în formare care, cu materialul disponibil şi în etapa atinsă, atâta poate să facă: presiune, recuperare, posesie. Când va fi gata, va face şi restul, deocamdată „se descurcă". Meciul şi scorul a mai arătat un lucru: „noul Bayern", asemenea „vechii" Barcelona, nu ştie, şi nici parcă nici nu vrea, să se apere cu fundaşii, primeşte gol uşor, dă şi ea, de obicei mai multe decât adversarul. În orice caz, apărarea de acum este o caricatură, fără niciun neamţ în componenţă, şi care a arătat o situaţie (al doilea gol primit), un fundaş (Boateng) şi un marcaj de curtea şcolii şi de rîsul lumii, de neconceput la acest nivel. S-ar putea ca acesta să fie scenariul, ca primii „apărătorii" ai Bayern-ului să fie Ribery, Robben sau Mandzukici, cum erau, să zicem, Pedro, Messi şi David Villa odată la Barcelona, şi ultimii „atacanţi" Alaba şi Rafihna, precum Dani Alves şi Abidal. În orice caz, văzând meciul acesta, cu o apărare germană vulnerabilă, m-a apucat nostalgia după fundaşii „de fier" de altădată, precum Beckenbauer, Brehme, Augenthaler sau măcar Mertesacher sau Hummels.
De cealaltă parte, am văzut mai multe lucruri stridente şi nenaturale. Echipele lui Jose Mourinho, se ştie, au fost mai degrabă echipe reactive, decât active, gândite cu se apere foarte bine şi să-şi lovească adversarul prin reactivitate. Lotul de acum al lui Chelsea sugerează mai curînd o echipă de atac şi de posesie, decât una de apărare, deşi a demonstrat că ştie să facă şi asta la nevoie. Pe de altă parte, Mourinho este un leader autentic care ştie să conducă cu autorirtate şi să motiveze un colectiv. Va putea el să „forţeze" şi să motiveze o echipă formată din vedete să joace împotriva modului natural de a fi? Va putea, desigur, dar nu se ştie cu ce rezultate, căci şi Chelsea mi s-a părut o echipă în formare şi pun rezultatul bun, până la loviturile de departajare, şi aici pe seama întâmplării. Mai e posibil, de asemenea, să se schimbe şi Mourinho „placa", deşi la „reţele de succes" se renunţă cu greu.
În sfîrşit, eu am răsuflat uşurat după acest meci. Bayern-ul lui Jupp Heynckes, cel din finalul de sezon, îţi dădea fiori, ziceai că pe ăştia nu-i mai bate nimeni niciodată. Totul era numai rezultat. Pot depune mărturie FC Barcelona însăşi, Juventus şi alţii. Bayern-ul lui Guardiola e mai uman, mai nuanţat, se pot întâmpla multe, nu e doar rezultatul. Aşa era şi Barcelona lui Pep: era greu de bătut, dar îi mai dădeia un gol, îi distrugeai posesia şi, cu noroc, chiar o băteai, chiar dacă nu-ţi folosea la nimic. Mourinho e şi el în situaţia de a reîncălzi o ciorbă sau de a găti o supă nouă. Pe mine, vechiul antrenor de la FC Porto, Chelsea, Inter şi Real mă speria şi mă enerva prin atitudine şi goană după rezultat. Cel de acum, cel puţin, nu mă mai sperie.
Viorel NISTOR
