Să-şi taie singur panglica, sub care muşuroiul de pământ stă, ca o turlă năruită, mărturie oarbelor drumuri ale nopţii, prin care faţa-i de lut a-nvăţat să-şi caute odihna. Sigur că un parlament era prea încăpător pentru mintea crescută în obişnuinţa galeriei. Acolo s-au rostit cuvinte, pe care alcătuirea de-ntuneric a bipedului nu le-a învăţat încă, nu le cunoaşte, fiindcă tăcerea grotei i-a umplut gura de ţărână şi l-a obligat să se hrănească săpând la rădăcina putredă. Pe câţiva, de-a lungul anilor, zâmbetul de gumiplastic al omului i-a luat prin surprindere.
Cei mari l-au adus în arenă, lăsându-i bretelele pe şolduri, dându-i şalvari cu clopoţei, papucaşi cu ciucuri albi şi globuri colorate, să ţină şirul meşteşugului de clovn. Cei mici, sprijinind cu omoplaţii cupola peticită, s-au mulţumit să-i încurajeze, de departe, silinţele actoriceşti, învolburate în pânza de mătase a turului de pantaloni. Şi uite-aşa, făcând naveta între două târguri, între două maidane şi între mai multe margini de lume, hălăduind din căruţă în căruţă, văpsitul măscărici se trezeşte, peste noapte, pus să orchestreze strigătul de foame al menajeriei.
Cum să intre el în Parlamentul onorat de prezenţa unui Rege? Cu ce istorie să fie solidar, el, abia săltat din băltoaca ţipetelor ne-nţelese. Batracian dedat noroiului, omul onomatopee nu se bucură de ploaia roditoare, prielnică cântării. El se teme de lumină, să nu moară.
Aurel SASU
