Am vândut în piaţă mere, leliţă Ioană / ş-am luat cinci elicoptere, leliţă Ioană / iar pe chita de spanac, leliţă Ioană / avioanele Rombac, leliţă Ioană. /Am vândut iapa şi calul, leliţă Ioană / Şi-am luat Intercontinentalul, leliţă Ioană.
Umor-neumor, dacă-i întrebi pe bogaţii noştri cum le-au crescut în ogradă milioanele (presupunând că te bagă în seamă pe tine, amărâtul de tax payer), cam asemenea răspunsuri vei căpăta.
Pentru memoriile obosite reamintesc că în 2001 ministrul Internelor, Ioan Rus, ordona o anchetă asupra averilor uluitoare strânse de unii şefi de IPJ-uri. După trei luni, rezultatul dat publicităţii a stârnit crize isterice de ilaritate. Bag sama, domnii colonei şi generali (actuali chestori) aveau cele mai bine “înzestrate” neveste, părinţii le lăsau cele mai mari moşteniri, başca erau atât de simpatici încât amicii lor din Occident le trimiteau maşini de lux cadou şi le donau zeci de mii de dolari!
Un deputat ardelean îmi mărturisea acum cinci ani că n-ar vota căderea Guvernului - şi, implicit, alegeri anticipate - nici să-l pici cu ceară, fiindcă de-abia se dedulcise la lux, avere şi putere.
Pentru aceleaşi memorii obosite reamintesc că personajul Dinu Păturică, prototipul ciocoiului de tip nou, nu este o invenţie scriitoricească, ci un personaj omniprezent în istoria ultimelor secole româneşti. Că i s-a zis boiernaş (medieval), “apropitar” (burghez), activist (PCR) sau demnitar (în “democraţia” actuală), trăsăturile ipochimenului sunt aceleaşi: (sub)mediocritate intelectuală, culturală şi civică, orgoliu sângerând, lipsă totală de scrupule, poftă irepresibilă de bani şi putere discreţionară.
Este incredibil cu câtă neruşinare invocă aceşti Păturici principiile lumii civilizate în apărarea prosperităţii lor nemeritate şi imorale, cât de astronomică e distanţa dintre teoriile pe care le servesc şi practica vieţii lor cotidiene.
Sacrificiile şi solidaritatea invocate de preşedintele Băsescu se traduc, tot mai vizibil, prin “Ori să scăpăm cu toţii, ori să pieriţi voi toţi”.
în timp ce majoritatea săracă va fi supusă unor restricţii de multă vreme uitate, oamenii Puterii eructează de Bine şi Mult. Salariile uriaşe se menţin, veniturile negre, de asemenea, afacerile cu statul portocaliu merg înainte. Incapacitatea de a găsi soluţii viabile se îmbină cu lungi peroraţii despre greaua moştenire, insinuând ideea că, oricum, nimeni nu s-ar descurca mai bine.
Boborul, la rându-i, este de-un fatalism rău mirositor. Lenea de a gândi, incapacitatea de a se aduna în organizaţii militante, solidaritatea instinctivă cu “descurcăreţii”, antipatia faţă de valorile reale, toate acestea sunt trăsături clasice ale ratatului, fie el individ sau grup.
Strada clujeană, de pildă, nu (mai) debordează de studenţi aflaţi între două cursuri, nici de medici, scriitori sau, pur şi simplu, de oameni decenţi. Mergi, ziua în amiaza mare, şi urmăreşte calitatea umană a specimenelor care putrezesc pe terasele din centru. Oameni tineri, cu priviri arogante şi agresive, cu maşini scumpe, cumpărate de babaci sau obţinute în urma unor afaceri murdare, alături de nişte dudui pe care orice matroană de bordel le-ar angaja imediat.
Du-te în crâşmele de cartier, la aceleaşi ore, şi vei găsi oameni în putere, care pierd ceasuri întregi printre sticle şi pahare. întreabă-te de unde au jmekerii şi beţivii bani, de vreme ce nu lucrează, şi vei avea răspunsul la întrebările de bază: de ce mergem din rău în mai rău şi unde sunt banii publici?
Mă dezarmează replica primită atunci când reamintesc că nu putem trata râia cu Chanel şi păduchii cu pudră pentru bucă de bebe. Cică “numai comuniştii se leagă de averi, şi nu pentru comunism s-a murit la revoluţie”. Mai mult, cică principiile sunt mai importante decât realităţile şi au aplicabilitate universală. în decembrie 1989 aveam 26 de ani, şi am zbierat de bucurie - alături de alţi fraieri - când am aflat că regimul Ceauşescu a căzut.
Ce-a fost înainte ştiu, ce-a urmat ştiu de asemenea. Deocamdată analizez adevăruri necontestabile şi le pun în cumpăna naturală a raţiunii şi a bunului simţ. Dacă mi s-ar confirma că tinerii morţi în neuitatul decembrie asta voiau - să vadă ţara distrusă şi societatea dominată de bandiţi obraznici - cred că le-aş scuipa pe morminte. Din fericire, am trăit acele zile şi ştiu că nu ăsta era visul, iar mormintele pe care voi scuipa nu sunt săpate. încă!
