Până şi cangurii au ajuns, sfidând shaormăriile, pe meleagul carpato-danubian, chiar dacă sub formă de delicatese gastronomice.
Centrala WikiLeaks, "cel mai periculos website mondial", cum l-au botezat foşti colaboratori, actuali contestatari ai flamboaiantului lui artizan, a intrat într-o fază secundă, mai burgheză, de persuasiune mondenă. S-au scris best-selleruri şi sunt în lucru superproducţii hollywodiene cu distribuţii sexy despre biografia şi opera subversivă a acestui James Bond al erei tehnotronice, creatorul Wiki, chipeşul australian Julian Assange. Unul dintre scenarii este bazat pe cartea a doi importanţi jurnalişti britanici de investigaţii. Acesta va fi produs de casa de filme a lui Steven Spielberg şi-l va avea în distribuţie pe junele prim, laureat Oscar, Javier Bardem. Între timp, s-au pus în circulaţie teorii foarte divergente privind autenticitatea şi amploarea subminării status-quo-ului imperial comisă de Assange şi superversatila sa operaţiune.
Legenda sa personală s-a dospit cu picanterii. După epuizarea amănuntelor lubrice ale carierei sale impenitente de super-prădător sexual, un fost locotenent îl acuză acum de cruzime faţă de pisici. Dincolo de melodrama de consum este cert că personajul a alterat radical relaţia dinamică dintre presă şi informaţie, în acest proces dislocând substanţial paradigmele diplomatice şi geopolitice prin reconfigurarea ecuaţiei discurs public- sfera confidenţială a puterii netransparente. Nu trebuie să uităm că în spatele cinismului strategic şi al freneziei frivole ale diplomaţiei de scandal se află rana deschisă şi tragică a caporalului Bradley Manning.
Acesta, în vârstă de 21 de ani, a fost sursa primelor dezvăluiri WikiLeaks: un montaj video "Crima Colaterală", care a revelat cruzimea unei unităţi militare americane în Afganistan, care mitralia din elicopter cu nonşalanţa inumană a unui joc video, civili nevinovaţi, printre care şi jurnalişti Reuters. Acesta este considerat trădător de către Pentagon şi tratat ca atare în detenţie secretă. Al doilea val de scurgeri digitale a constat într-un pachet de circa un sfert de milion de cablograme, depeşe confidenţiale trimise Departamentului de Stat de către diplomaţi americani acreditaţi pe tot mapamondul.
Mai benigne ca substanţă, dar şi mai eterogene ca şi conţinut, ele scanează tot spectrul, de la picanterii de culise la expuneri scrupuloase ale corupţiei puterii la cel mai înalt nivel. În afara a cel puţin unei revoluţii şi câtorva mişcări protestatare, aceste deconspirări digitale au schimbat definitiv democraţia, precum rachetele de grafit au schimbat tenisul, spunea istoricul şi eseistul Timothy Garton Ash într-un comentariu în The Guardian.
Circa 2% din acestea privesc România, fiind în cea mai mare parte redactate de diplomaţi americani de la Bucureşti şi transmise centralei din Washington. Aici, în spaţiul nostru mioritic, ele nu au produs nici indignare, nici revelaţii speciale şi cu atât mai puţin vreun puseu de repulsie morală.
Aproape în totalitate, majoritatea informaţiilor livrate opiniei publice româneşti sunt veşti răsuflate, gajul inept, moneda calpă a trăncănelii naţionale mediatice şi paramediatice din ultimii 20 de ani. În aceste zile ele au devenit materia primă şi pretextul aceleiaşi perene discuţii cacofonice între protagoniştii lor, ziarişti şi politicieni, care sunt şi autorii, şi beneficiarii şi analiştii turnătoriilor la Marele Licurici în obşteasca şi hidoasa ereditate neo-otomană. Un delir florid auto-devorator al unei pseudo-elite solipsiste care nu excită pe nimeni în afara cercului lor incestuos şi vicios. De fapt, o buclă bizară, o gaură neagră care absoarbe imperative contemporane responsabile, incitante pe alte meleaguri şi le schimonoseşte în mâzga autohtonă a disonanţei cognitive colective.
Asta îmi aminteşte de anecdota aceea a unui general german în Primul Război Mondial, care după ce a ocupat România spunea: "Am venit aici cu câteva zeci de mii de luptători şi am trimis acasă în Germania acelaşi număr de hoţi". Cablogramele care ne-au inundat în ultimele zile au fost antamate în exclusivitate Centrului Independent pentru Jurnalism de Investigaţie, acesta distribuindu-le unui număr select de publicaţii. Bineînţeles că regula iniţială a fost perimată rapid de trânta şi grămada dezordonată analoage călcatului în picioare pentru promoţii. Nu se ştie deloc cine sunt gardienii care filtrează telegramele, care sunt criteriile. Nu se ştie cât şi ce se metamorfozează în farmecul indelebil al traducerii rapsodice. E de presupus că crema breslei jurnalistice s-a aplecat să proceseze cu rigoare informaţia. A trebuit să treacă o săptămână ca să vină ambasadorul SUA să ne spună că "lame duck" nu înseamnă "raţă şchioapă", ci o expresie colocvială, una din cele mai uzuale în limbajul politic şi mediatic american, însemnând un guvern sau un parlament care şi-au epuizat mandatul, care şi-au consumat legitimitatea, termen strict tehnic din politologie, nu epitet avicol, nici injurie aviară.
Cu câteva zile în urmă am asistat la o scenă halucinantă, fără echivalent oriunde în lume. În faţa Ministerului Muncii, un protest social al pensionarilor, altfel atât de traumatizaţi, s-a transformat spontan într-o gângureală populistă, într-o dulcegărie de tandreţuri cu ministrul de doi lei. Subit şi gelatinos, solidaritatea socială s-a transformat în negocieri umile de favoruri individuale cu un ministru brusc copleşit de propria magnanimitate. Andrei Pleşu îşi semna cel mai recent editorial "Tabloidizarea Diplomaţiei". Trăim şi reversul, Axiologizarea Cancanului. Suntem fascinaţi doar de Iri, Moni, Pepe şi Zăvo, cum se cuvine unei naţiuni infirme.
Mihai HUREZEANU
