ANALIZA CUPEI MONDIALE: Tablou continental

Europa este reprezentată în optimile de finală ale campionatului mondial de fotbal din 2010 de o mână de echipe – Germania, Anglia, Olanda, Slovacia, Portugalia, Spania, încât nu se poate considera suficient reprezentată, chiar dacă cinci dintre marile ei forţe continuă cursa pentru titlu.

Suficient reprezentată se poate socoti însă America de Sud: cu Brazilia, Argentina, Uruguay, Paraguay, Chile, acest continent şi-a promovat cam tot ceea ce are mai competitiv într-o fază avansată a competiţiei. Jocul acestor echipe sud-americane este însă ceva particular şi încântător: este un joc colectiv, bine asumat şi eficace, cu jucători foarte tehnici, care şi-au însuşit lecţia după care personalităţile inovează, dar victoria se asigură de echipe sudate. Franţa şi Italia, de pildă, prezentau, fiecare, destule personalităţi, dar jocul ca echipă era fără coerenţă. Iar rezultatele se cunosc.

 

America de Nord este o revelaţie a competiţiei. Atât SUA, cât şi Mexic au prezentat un joc curajos, neinhibat de prestigiul istoric al adversarilor de pe teren, etalând capacităţi de a purta atacuri în viteză, la firul ierbii sau pe sus, şi de a se mobiliza rapid şi inteligent în apărare. Jocul tehnic al sud-americanilor şi rigoarea organizării de inspiraţie europeană au ajuns în America de Nord aici la o sinteză ce dă rezultate pozitive.

 

Africa s-a prezentat sub aşteptări, doar Ghana reuşind să pătrundă în optimi. Mulţi jucători din Africa de Sud, Nigeria şi Camerun sunt compleţi ca tehnică, pregătire fizică, orientare în teren, dar nici una dintre aceste echipe nu dispune de pregătire şi organizare ofensivă care să o proiecteze între primele echipe ale lumii. Algeria este o copie izbutită a campionatului francez, în care joacă mulţi dintre jucătorii ei, iar Coasta de Fildeş îi are pe Drogba şi Kalou în faţă, ceea ce nu este de ajuns.

Asia este a doua revelaţie a turneului final. Japonia şi Coreea de Sud probează cât de util în efecte, în propria dezvoltare, este să găzduieşti un turneu final de campionat mondial. Lecţiile fotbalului de referinţă – tehnicitatea înaltă a jucătorilor şi rigoarea organizării şi a tacticii de joc – sunt însuşite bine de cele două echipe, care abordează de acum fără complexe orice altă echipă din lume. Venirea pe prima scenă a lumii a Asiei de Răsărit se produce şi în fotbal, ca şi în alte domenii, iar înfrângerea Franţei, de către China, înainte de turneul final, ar fi trebuit să dea de gândit.

 

Meciul Brazilia-Portugalia, probabil cel mai echilibrat şi mai proeminent din grupele turneului final, a rămas mai curând cerebral decât spectaculos. Mari profesionişti ai fotbalului de astăzi – Lucio, Gilberto Silva, Dani Alvez, Julio Cezar, Cristiano Ronaldo, Carvahlo, Simao – au oferit, împreună cu coechipierii lor, un fotbal gândit, subordonat marcării golului, cu driblinguri şi combinaţii de virtuozitate, pe alocuri. Rămâne impresionantă aşezarea în teren şi funcţionarea echipei Braziliei, care face ca la fiecare minge să fie deja pregătită a doua soluţie, încât atunci când se produce atacul, acesta este sufocant, iar când are loc apărarea, aceasta devine de neîntrecut.

 

 Cu jucătorii impecabil pregătiţi tehnic, fizic, tactic, Brazilia a controlat mai mult jocul, dar nu a forţat în ofensivă. Portugalia a jucat mai motivat, dar prudent, fără să-şi asume riscurile angajării totale în atac. Ambele echipe fiind calificate deja la meci egal, Brazilia şi Portugalia au încheiat cu scor alb, după un joc în care nu şi-au folosit la maximum lotul şi potenţialul.

 

Partida Spania-Chile a debutat cu atacuri pe faţă, viguroase, ale formaţiei sud-americane, care a pus în dificultate echipa spaniolă. Sanchez, Vidal şi, mai târziu, Peredes au creat probleme acesteia din urmă. Spaniolii s-au animat lent, chiar dacă David Villa a fost pretutindeni, dinamizând jocul ibericilor. Cunoscutul jucător spaniol nu a atins încă forma sa extraordinară de acum doi ani, dar geniul său fotbalistic se observă în tot ceea ce face (cu excepţia, încă, a loviturilor libere, când este cam grăbit).

 

Primul gol reuşit de Spania este opera inteligenţei lui David Villa, care şi-a pus, imediat, în mişcare întreaga echipă. în orice caz, Spania a început să-şi revină şi va avea un cuvânt cu greutate în lupta pentru titlul mondial, care capătă asprime odată cu meciurile eliminatorii din optimile de finală. Torres nu mi se pare deocamdată a fi un vârf de atac mai puţin tocit decât Gomez ( la germani), Anelka (la francezi) sau Adriano (la Brazilia de odinioară). în schimb, Ramos, Niesta, Xavi, Pique, Fabregas măresc strălucirea unei echipe în care David Villa se mişcă neobosit pe toate posturile de înaintare. Este vorba de o echipă care, printr-o organizare pe care renumitul ei antrenor o poate imprima, este astăzi capabilă să înfrângă orice altă echipă.