Câteva echipe naţionale – Brazilia, Italia, Germania, Argentina, Anglia, Franţa – au câştigat măcar o dată campionatul mondial şi sunt prezenţe de prim-plan, adesea, în turneele finale. Uruguay-ul l-a câştigat, de asemenea, dar a rămas mai curând şters, în deceniile recente.
Alte echipe au promis mereu să joace un rol hotărâtor în turneele finale, dar nu au reuşit să câştige titlul. Mă gândesc la Olanda şi Spania, poate chiar la Portugalia. Deocamdată, turneul final al campionatului mondial de fotbal din 2010, organizat de Africa de Sud, anunţă primenirea elitei fotbalului mondial.
Este concludent să privim lista echipelor care s-au calificat în optimile de finală. Italia şi Franţa lipsesc, după cum din start lipsesc Cehia, Turcia şi Suedia, care meritau să fie în turneul final. Sunt, însă, prezente forţe noi, care bat la poarta înaltei societăţi fotbalistice, precum Coreea de Sud, Mexic, SUA, Ghana, Japonia, Chile. în plus, prin logica sorţilor, în optimi sunt întâlniri ce pot fi echivalentul unei finale (precum Germania - Anglia sau Spania-Portugalia), după cum există meciuri care anunţă primenirea (de pildă, SUA - Ghana sau Paraguay-Japonia). Pe de altă parte, America de Nord, Asia şi Africa, pe lângă tradiţionalele Europa şi America de Sud, emit pretenţii la locurile superioare din ierarhia mondială.
Primul meci din optimile de finală, cel dintre Uruguay şi Coreea de Sud, confirmă, la rândul său, constatarea unei primeniri a elitei mondiale. După ce a înmărmurit în primele minute, la ofensiva sud-coreenilor, echipa Uruguayului a revenit şi, graţie inspiraţiei lui Forlan, a marcat prin asiduul şi mereu în căutare de gol Suarez. Tripleta Cavani-Forlan-Suarez s-a dovedit, de fapt, cheia ofensivei sud-americanilor, în vreme ce organizarea dirijată de Lugano şi Felice a făcut faţă, cu brio, incursiunilor sud-coreene. Uruguayul a lăsat mijlocul terenului echipei adverse, organizând apoi ritmic atacuri iscusite, care i-au obligat la prudenţă pe sud-coreeni. Echipa Coreei de Sud a căutat să deruteze, cu atacuri pe aripi, apărarea atletică a Uruguayului, dar nu a putut surprinde adversarii nici prin iscusinţă şi nici prin scheme derutante.
A doua repriză a meciului a prilejuit Coreei de Sud să atace şi să rateze. Efortul şi insistenţa în atac nu au fost secondate însă de prospeţime şi inspiraţie, în faţa unei echipe, cea a Uruguay-ului, organizată să apere scorul şi, dacă se iveşte ocazia, să-l majoreze. Nici Park Chon Young, nici Park Ji Sung, oricât de exersaţi sunt la Monaco, respectiv Manchester United, nu au putut străpunge apărarea uruguayană. A survenit, însă, gafa portarului uruguayan, care a permis egalarea şi relansarea meciului.
în mod vizibil, Uruguay îşi permite prea mare relaxare în apărare, când conduce pe tabela de scor. Atacanţii săi, însă, şi-au atestat clasa: după cornerul lui Forlan, Suarez a înscris unul dintre golurile extraordinare ale turneului, consacrându-se drept unul dintre cei mai mari atacanţi ai turneului final.
SUA şi Ghana au oferit un meci de bun nivel tehnic, în optimi, care le justifică pretenţiile. Ghana a câştigat la limită, în prelungiri, graţie agilităţii atacanţilor ei şi şansei (erorii portarului american la primul gol). Echipa africană a etalat un fotbal tehnic, orientat spre ofensivă, executat de jucători bine motivaţi şi disciplinaţi tactic. SUA se consacră drept echipa matură, bine organizată şi pregătită, care va conta tot mai mult în stabilirea ierarhiei mondiale în anii ce vin.
Aşteptată ca echivalent al unei finale de campionat mondial, partida Germania-Anglia a satisfăcut doar în prima repriză. Germania a condus cu 2-0 (după golurile magnifice ale lui Klare şi Podolsky), după un joc ofensiv cerebral, rapid şi surprinzător, cu o idee clară privind şansele de străpungere a improvizatei apărări engleze (cu Upson şi Johnson). Anglia şi-a revenit însă şi, a punctat prin, altfel, neglijabilul Upson. Cum era de aşteptat, Anglia a mizat pe forţa de pătrundere a lui Gerrard şi Rooney, fără vreo idee clară de joc în faţa flexibil organizatei şi lucidei echipe germane. Apărarea germană (cu excepţia slăbirii atenţiei după al doilea gol) a rezistat, însă, în faţa unei Anglii ce aşteaptă prea mult de la şuturile bine plasate ale lui Lampard sau de la învăluirile lui Gerard, care rămân, oricum, doar izbânzi individuale.
Englezii nu s-au resemnat, dar, la absenţa unei idei de joc clare, s-a adăugat endemica imprecizie a şuturilor lor. Germania, în schimb, a sesizat că englezii nu au mare lucru de oferit şi a declanşat cu calm atacuri năucitoare, pe care tânărul Müller le-a fructificat cu talent. Echipa antrenată de Löw câştigă în coerenţă de la meci la meci (cu toate că înlocuitorul Gomez face greşeli de preluare şi de plasament vizibile), încât poate înfrunta cu succes Argentina. Atacurile au fost executate abil, exact, cu bună ştiinţă a jocului. Schweinsteiger a fost coordonator util, Ozil este tot mai periculos, portarul Neuer impecabil, Boateng fără reproş, iar Friedrich şi Mertesacker au controlat câmpul (afară de două neatenţii, dintre care una a costat). Scorul 4 la 1 în favoarea Germaniei reflectă raportul de forţe din teren.
Argentina a depăşit Mexicul (scor 3 la 1) şi a dovedit cât de mare este forţa ei de a marca goluri şi de a păstra avantajul de pe tabela de scor. “Realismul” acestei echipe trebuie luat în calcul de oricine. Mexicul a arătat o valoare comparabilă, cu toate că i-a lipsit norocul (inclusiv prin aceea că golul lui Tevez, primit în prima repriză, a fost din ofsaid). Marques, Fernandes şi ceilalţi nu sunt sub nivelul starurilor argentiniene, pe drept prestigioase. Argentina poate fi contracarată de o formaţie bine organizată în teren şi având capacităţi similare de a marca goluri şi de a-i ţine la distanţă pe Higuain şi Messi.
