ANALIZA CUPEI MONDIALE: Finalele

Eliberate de încordarea luptei pentru finala mare, Germania şi Uruguay au oferit, în lupta pentru al treilea, o partidă memorabilă.

 Concentrarea pe tehnică şi tactică, valorificarea experienţei competiţionale au fost prioritatea celor două echipe. Germania a adus în teren jucători puţini sau deloc folosiţi în turul final al campionatului mondial de fotbal, precum Butt, Cacau, Aogo, Kroos, Kiessling; Uruguay a jucat cu garnitura completă, incluzându-i pe Forlan, Suarez, Fucile, Lugano, Arevalo, Cavani. Scorul (3-2) redă aşteptările şi raportul de forţe şi de ocazii, golurile (mai ales cel al lui Forlan) fiind frumoase.

Forlan a marcat şi de astă dată magnific, consacrându-se drept cel mai bun jucător al turneului final. Puţini jucători reuşesc clarviziune, tehnică, şut, angajament, capacitate de anticipare precum extraordinarul coordonator şi atacant al uruguayenilor. Bara sa, din ultimul minut de joc, a lăsat, la rândul ei, impresia unei veritabile arte a lui Forlan.

 

Şi Germania şi Uruguay au arătat că pot fi oricând echipe de finală, chiar dacă ambele au fost stopate, după ce fiecăreia i-a lipsit vârful cel mai eficace, Müller, respectiv Suarez, în semifinale, încât a pierdut la limită, în faţa unor echipe, Spania, respectiv Olanda, care au, de asemenea, atuuri. Germania şi-a verificat în turneu o echipă schimbată – schimbată pe un joc mai dinamic, cu contraatacuri irezistibile, purtate de jucători foarte tehnici. Cred că Neuer devine portarul numărul unu al lumii, Schweinsteiger un coordonator complet, Thomas Müller un vârf relevant, alături de valori sigure, cum sunt Boateng, Lahm, Mertesacker, Friedrich, Khedira, Kroos. özil este foarte tehnic, dar prea placid în atac, iar Podolski rămâne neconstant. Uruguay a prezentat un joc matur, gândit, spectaculos, iar tripleta Suarez, Forlan, Cacau (cu acesta revenit în formă) este dintre cele mai redutabile în lume. Ambele echipe au ilustrat concepţii moderne de joc (pe care le vom comenta într-un articol de bilanţ al turneului final).

 

Marea finală, Olanda-Spania, permitea o luptă acerbă, dată fiind premisa pe care o aveau în faţă ambele echipe – intrarea în lista campionatelor lumii. în prima repriză Spania şi-a impus jocul de pase şi şi-a creat câteva ocazii. Presingul ei continuu, ajungând să ţină în faţă şi fundaşii laterali, Capdevila şi Ramos, a împiedicat Olanda să-şi desfăşoare jocul specific. Ceea ce i-a rămas acesteia, aruncarea de mingi lungi în faţă, nu a putut periclita atenta apărare spaniolă, chiar dacă Casillas poate face surprize. Scorul alb de la pauză a fost echitabil, chiar dacă ibericii au controlat mai mult jocul, iar Olanda a legat prea puţin compartimentele. Spectacolul a rămas însă sub nivelul finalei mici, dintre Germania şi Uruguay.

 

A doua repriză a însemnat o luptă şi mai crâncenă şi spectacol mai puţin, în aceeaşi notă de uşoară superioritate spaniolă. Pe rând, Robben şi Villa au ratat ocazii limpezi de a marca. Nici una dintre echipe nu s-a mai exprimat specific: spaniolii au lăsat la o parte preocuparea de a ţese pase pe tot terenul, pentru a pregăti golul, olandezii nu au ajuns aproape deloc la pasele lor ce surprind adversarii. “Realismul” a copleşit spectacolul.

 

După două reprize fără gol, prelungirile au continuat în aceeaşi notă de luptă fără spectacol, până la eliminarea lui Heitinga, al doilea apărător central al Olandei. Dezechilibrul face ca în minutul 117 Iniesta să marcheze şi să consacre uşoara superioritate generală a Spaniei, după un meci care nu este dintre cele mai memorabile.