Tratatul de la Lisabona, “comentat” la Cluj...Un gust amar.......

În ultima vreme sunt foarte mulţi “vorbitori” despre Tratatul de la Lisabona şi viitorul Uniunii Europene, precum şi despre ce ar trebui să facă România în cadrul comunitar.

Nu este rău că se întâmplă lucrul acesta în “spaţiul mioritic”, mai ales că această societate românească a avut puţine poziţii solide faţă de tratatele Uniunii.

 

în general, unii au fost favorabili actualei structuri a Uniunii, alţii, din convingeri ideologice, au fost contra. Unii spun că a fost bine că am încheiat negocierile în 2004 şi că am aderat la UE în 2007,  alţii spun tocmai contrariul, că era mai bine să aşteptăm câţiva ani pentru a face reformele politice, economice şi sociale atât de necesare unei ţări “balcano-europene”, aşa cum bine spunea Tom Gallagher.

 

Despre Tratatul de la Lisabona, personal, am scris şi  am vorbit în foarte multe ieşiri publice. Afirmam, încă din 2007, atunci când alţii lăudau tratatul, că este un compromis de etapă, că asistăm, în fapt, la o criză a leadership-ului european. Acest lucru nu s-a produs în 2005, când Franţa şi Olanda au respins “Tratatul constituţional”, ci cu mult mai înainte şi mai cu seamă după terminarea mandatului lui Jacques Delors ca preşedinte al Comisiei Europene.

Uniţi de criza economică, politică şi socială de după al doilea război mondial, liderii continentului au acceptat tot felul de solidarităţi, îmbrăcate de analişti de cele mai multe ori în hainele compromisurilor funcţionale, neofuncţionale, liberale, interguvernamentale, constructiviste sau federale.

 

 Trecând prin crize succesive  şi conduşi de idealul european al păcii şi performanţelor economice şi democratice, europenii au găsit totdeauna compromisul necesar funcţionării comunităţilor europene. Jacques Delors a reuşit să relanseze Comunitatea Europeană în anii’80 şi să depisteze compromisul necesar dat de Tratatul de Maastricht. Atunci s-a născut Uniunea Europeană cu cei trei piloni deschisă extinderii spre Europa Centrală şi de Est, ieşită din comunism cu tot felul de neajunsuri.

 

Aderarea acestor ţări, aşa cum au demonstrat-o numeroşi autori occidentali şi nu numai, s-a datorat mai degrabă compromisului politic dintre vechii membri şi mai puţin performanţelor democratice, economice sau sociale ale noilor veniţi, cu excepţia unor ţări precum Slovenia. Şi nici nu era posibil ca noii membri să aducă un plus de valoare democratică Uniunii. în general, elitele Europei Centrale şi de Est erau recrutate din fosta nomenclatură comunistă sau din “serviciile” de constrângere fizică, psihică şi ideologică din vechile regimuri.

 

 în acest sens, putem înţelege şi punctele de vedere diferite ale lui Tom Gallagher şi Vasile Puşcaş faţă de “balcanizarea” societăţii româneşti . Tom Gallagher provine din mediul britanic, mai sceptic faţă de idealurile de unitate europeană şi mai totdeauna critic faţă de societăţile balcanice şi, mai ales, faţă de cea românească. Pe când Vasile Puşcaş este parte a “mentalităţilor balcanice”, crescut şi hrănit ideologic şi politic din societatea românească de dinainte şi după 1989. La acestea, sigur, se adaugă formaţia unui istoric inspirat şi pragmatic, precum şi experienţa de fost negociator-şef al României cu UE. Polemica dintre cei doi mi se pare bine-venită.

 

Am putea vorbi de avantaje şi dezavantaje. Avantajul lui Tom Gallagher este dat de faptul că este un cunoscător avizat al societăţilor din Europa Centrală şi un critic constant al proceselor de aderare a acestora la Uniunea Europeană. Pe de altă parte, Vasile Puşcaş cunoaşte bine nu  numai mentalităţile româneşti, ci şi pe cele europene şi americane, dat fiind experienţa sa diplomatică. Mai mult, istoricul clujean este familiarizat foarte bine şi cu “obiceiurile” birocraţiei de la Bruxelles, care, în opinia noastră, nu sunt departe de “moravurile” balcanice şi bizantine. Dialogul celor doi pe marginea “balcano-europenismului nostru” este oportună. Şi în acest caz m-aş apropia mai mult de opinia lui Tom Gallagher, mai ales că ea îmi confirmă aserţiunile mele din cartea pe care am lansat-o în  2009, “Sub zodia Statelor Unite ale Europei”. Acolo spuneam că “europenismul” nostru este unul conjunctural ce amestecă idei meta-naţionale şi naţionaliste, fără a putea vorbi de un proiect european concret şi pragmatic al României.

 

într-o polemică cu profesorul Vasile Puşcaş privind negocierile de aderare a României la UE, îl întrebam, ştiind că este adeptul declarat al constructivismului în integrarea europeană, care este relaţia dintre agent şi structură în cazul României din 2000-2004.  Era o întrebare la care ştiam că va ocoli răspunsul. De ce? Negocierile cu Uniunea Europeană s-au datorat mai cu seamă performanţei “agentului” , negociatorului-şef şi dorinţei Comisiei Europene de a finaliza negocierile de aderare cu România şi, mai puţin, structurii-identitare a societăţii româneşti. Aici se găsesc, de fapt, cheia şi argumentele discursului lui Tom Gallagher. Analistul britanic a “umblat” la structură-mentalitate-identitate, pe când istoricul nostru “caută” în instituţional-tehnic, politic şi, uneori, neofuncţional.

 

 De multe ori, însă, cele două teorii sunt incompatibile. Aici găsim explicaţiile întârzierii dezbaterilor româneşti privind viitorul UE, cu toate că autori remarcabili precum  profesorul bucureştean Iordan Bărbulescu s-au aplecat cu profesionalism asupra acestui subiect într-o lucrare intitulată “Procesul decizional în UE” (2008), ce merită amintită. Evoluţiile societăţii româneşti din ultima vreme, radicalismul unor politicieni şi “bâlbâielile” acestora la guvernare, “tăcerea” suspectă a “societăţii civile”, deseori politizată şi aservită puterii vin , de asemenea, în sprijinul afirmaţiilor lui Tom Gallagher. Şi aici nu mai este vorba de un “şablon”, ci de realitatea românească profundă, dezamăgită de toată clasa politică.