ANALIZA CUPEI MONDIALE: Bilanţ 2010

La capătul unui turneu final de Campionat Mondial se pun multiple întrebări. A câştigat cel mai bun? Care au fost meciurile care au dus fotbalul înainte? Ce a contat cel mai mult?

Care sunt jucătorii reprezentativi? Ce tendinţe noi se anunţă? Care este raportul continentelor, având în vedere rivalitatea de până acum dintre Europa şi America de Sud? încerc să răspund, în spaţiul restrâns aflat la dispoziţie, cât mai succint.

 

Spania a câştigat toate meciurile (deci şi finala) la limită (cu un gol diferenţă), după ce a pierdut primul meci, contra Elveţiei, şi părea să iasă din calcule. S-a întâmplat şi altădată: Argentina (în Argentina), Anglia (în Anglia), Italia (în Spania şi Germania) nu au strălucit, uneori abia “s-au târât”, la începutul turneului, dar au câştigat în cele din urmă finala. Aşa cum am arătat pe parcursul turneului final,

 

Spania a fost “echipa în urcare”, de care va trebui să se ţină seama în pronosticuri. Această “urcare” s-a confirmat. înzestrată cu jucători exersaţi în meciuri grele, Spania nu a câştigat la diferenţă, dar era limpede că rămâne greu de învins. Ea nu a fost ocolită de şansă (în fapt, Paraguay-ul a marcat gol valabil prin Valdez, iar Cardoso doar a ratat penaltiul, iar în finala cu Olanda Robben a ratat,  abia eliminarea liberoului olandez permiţând înscrierea golului şi încheierea partidei!). Dincolo de toate, Spania a prezentat două atuuri sigure: capacitate de a ţese pase pe tot terenul (o reabilitare a fotbalului de pase?) şi de a ţine, astfel, sub control echipa rivală şi structurarea echipei pe osatura unui club performant (şapte jucători de la Barcelona), încât în teren era un plus de reflexe bine stabilizate şi de corelare a jucătorilor.

 

Dacă selectăm meciurile după criteriul înnoirilor aduse în fotbalul consacrat, atunci meciurile Braziliei (mai ales cu Chile), ale Uruguay-ului (mai ales cu Olanda şi Germania), ale Germaniei (cu Anglia şi Argentina) rămân cele mai concludente. Deşi eliminată în sferturile de finală, din cauza infatuării jucătorilor, în primul rând, Brazilia rămâne echipă de referinţă prin aşezarea uimitoare în teren, care face ca mereu apărarea să fie dublată, iar atacul suplimentat până la sufocarea adversarului.

 

Uruguay-ul a fost elogiul faptic al atacului simplu purtat de trei talente (Forlan, Suarez, Cavani) susţinute de devotaţi pregătitori din spate. Germania a probat valoarea echipei funcţionale – cea mai bună, de fapt – care foloseşte contraatacul cu tehnică, cu viziune şi cu eficacitate. Meciurile Germania-Anglia, Germania-Argentina, Brazilia-Chile, Olanda-Uruguay rămân lecţiile recentului turneu final. Finala însăşi, Spania-Olanda, a fost marcată de prea multe erori tehnice pentru a putea intra în listă.

 

în acest turneu final de Campionat Mondial de Fotbal au contat, desigur, tehnica individuală (s-au câştigat meciuri, în fond, avându-se această tehnică asigurată), ideea de joc ofensiv (echipele cu atac tocit, chiar Franţa şi Italia, pierzând de la început) şi, mai ales, capacitatea funcţională ca echipă. Nici Anglia, care a mizat, excesiv, pe forţa de pătrundere individuală a lui Gerard sau Rooney ori pe şuturile lui Lampard, nici Argentina, care a mizat pe talentele extraordinare care sunt Messi, Higuain, Tevez, nu au avut câştig de cauză. Efortul vizibil al sud-americanilor de a face câştigător fotbalul de mari individualităţi nu a învins, de această dată, în faţa strategiei ce dă prioritate echipei.

 

Care sunt însă jucătorii reprezentativi ai turneului? Am arătat la timp că Diego Forlan (Uruguay) este cel mai bun fotbalist al turneului final din Africa de Sud 2010 şi m-am bucurat să văd confirmată, de oficiali, la capătul turneului, această evaluare. în fiecare meci el a etalat precizie, clarviziune, capacitate de pătrundere, disponibilitate de cooperare, forţă de şut, iar golurile pe care le-a înscris sunt, unele, capodopere ale genului. Schweinsteiger i se alătură îndeaproape. Neuer a fost cel mai bun dintre portari (practic, a fost fără greşeală). Maicon, Lugano, Lahm, van der Wiel, Lucio, Mertesacker rămân marii apărători. Xavi, Iniesta, Fabregas, Snejder, Fucile sunt mijlocaşii pilduitori, iar Müller, Villa, Suarez, Honda, Robben, Klose - atacanţii de referinţă.

 

Turneul final 2010 anunţă continuarea fotbalului “realist”, care subordonează jocul obţinerii rezultatului pe tabela de scor. Fantezia, tehnica individuală sunt considerate în măsura în care servesc acest scop. A fost subsumat fotbalul abordării comerciale, care controlează multe activităţi în societăţile de astăzi? Fotbalul este un domeniu de investiţii, destul de mari, în ţări precum Spania, Italia, Anglia, Turcia, Germania, încât este de aşteptat să i se aplice criteriile rentabilităţii comerciale. De aici nu rezultă, însă, că fotbalul este doar business, cum se spune frecvent.

 

El rămâne un sport ce presupune îndemânări, training, inteligenţă, gândire inovativă, ceea ce este esenţial. Oricum am lua lucrurile, turneul final a oferit şi bucuria spectacolului sportiv, de care fotbalul rămâne legat. în Africa de Sud, conform clasamentului – care aduce Spania, Olanda, Germania pe primele trei locuri, iar Uruguay pe locul patru – Europa a câştigat. Nu aş spune, însă, că victoria este durabilă. Europa este continentul pe care joacă toţi marii fotbalişti ai lumii – europeni, americani, asiatici, africani, oceanici.

 

Acest continent este, astăzi, terenul fotbalului mondial. Jocul organizat riguros al echipei subordonate înscrierii de goluri şi înzestrate cu jucători tehnici dominaţi de “realism” a triumfat. America de Sud are, însă, rezervele pentru a face validă alternativa pe care Brazilia şi Argentina nu au reuşit acum să o reprezinte: cea a fotbalului de mare spectacol, executat de mari artişti ai balonului. Oricum, cu cele două ţări, în parte cu Uruguay, Mexic, Chile, Paraguay, Americile vor aduce în faţă această alternativă, după cum S.U.A., Japonia, China, Coreea, Ghana vor căuta să reprezinte o sinteză euro-sud-americană.