Totul, la ora de dirigenţie, când invitat era un sectorist (poliţist de proximitate, cum îi zice acum). Doldora de simţ civic, poliţistul simte apoi nevoia să-l cheme pe elevul cu pricina la Secţie, pentru a-i da un avertisment scris. Fireşte, băiatului i-a pierit o bună parte din respectul pentru profesori şi “organe”, cu atât mai mult cu cât derbedeii cei adevăraţi, aflând ce se petrecuse, şi-au înteţit agresivitatea, fără ca vreunul să fie “deranjat” de profesori şi cu atât mai puţin de Poliţie. Cadrele didactice îşi cunosc limitele. Una e să te legi de un copil cât de cât educat şi alta, de progenitura unuia care râgâie, în maiou, la geamul camerei din care răzbate maneaua. Victima colaterală? Elevul care mai credea în echitate şi reguli.
2. Intr-o şcoală de cartier, un “jmeker” îşi terorizează colegii. Părinţii unuia dintre ei intervin energic, iar diriginta este obligată să facă ceva. Soluţia aleasă de strălucita pedagogă? Il aduce în Cancelarie pe cel reclamat şi-l forţează să-i ceară iertare în genunchi celui agresat! Fireşte, derbedeului i se încrâncenează complexele şi frustrările, iar la ieşire jură răzbunare - cu ajutorul găştii - împotriva celui ai cărui părinţi îl reclamaseră. Victimă colaterală? Elevul normal.
3. Intr-o altă şcoală de cartier, o profesoară se frământă. Să mai rămână ori să se transfere la ţară? Este diriginta unei clase a VIII-a în care predomină copii din familii decăzute, iar câţiva dintre ei o ameninţaseră că ori îi “trece” fără condiţii şi îi lasă să se comporte cum au ei chef, ori, într-o seară, pe drumul ei spre casă, e posibil s-o lovească o cărămidă în cap, dacă nu cumva un grup de “băjeţi” stătuţi o vor folosi pe post de femeie gonflabilă. Căutase sprijin la şefii ei şi la Poliţie, dar răspunsurile primite fuseseră dezamăgitoare.
Sunt trei cazuri deloc rare prin şcolile noastre, fiindcă reglementările “umaniste” în vigoare permit dezvoltarea celor mai antisociale defecte ale omului. Se porneşte de la teoria că orice copil e un depozit (doar) de calităţi şi ajunge să nu-l obligi la nimic pentru ca din el să ţâşnească geniul sociofil. Pedepsele îngăduite sunt ridicole pentru un golan care ştie doar de frica băţului, dar umilesc dramatic copilul bine educat de acasă.
Cam aceeaşi situaţie ca la puşcărie, unde un om trăit în civilizaţie se simte cumplit, pe când unuia de la şatră îi pare ca la Saint Tropez. Excesul de îngăduinţă - ca şi excesul de duritate - în relaţia cu copilul sunt catastrofale. Dăscălia cere vocaţie, deci ca să predai la gimnaziu şi la liceu, nu ajunge să cunoşti materia. Se cere pedagogie, magnifica ştiinţă-artă a relaţionării cu omul în devenire. Nu am pretenţia ca toate cadrele didactice să fie genii într-ale pedagogiei, dar e musai ca toţi cei care figurează pe statele de plată ca educatori, învăţători sau profesori să cunoască - şi să aplice - principiile ei de bază. Societatea românească e aproape distrusă nu atât din cauza haosului legislativ, economic şi politic, cât a lipsei de reguli clare şi, fără pardon, bazate pe bun-simţ şi echitate.
Mi-e greu să privesc spre viitor alfel decât cu mânie, pentru că îşi are temelia în acest prezent iritant. Om fi noi o generaţie compromisă - de noi înşine şi de alţii - dar asta nu ne îndreptăţeşte să-i deformăm pe cei care ne succed. Nu e permis să tăiem o pădure doar pentru că unora dintre noi le-ar uşura - o vreme - viaţa. Nu e permis să poluăm arealuri întinse doar pentru a ne fi nouă - o vreme - mai comod. Dar, mai presus de toate, nu e permis să subordonăm educaţia generaţiilor aflate în formare altor scopuri decât binele lor.
Din acest punct de vedere, contăm doar ca surse de educaţie, instruire, hrană, cazare şi apărare. Expresia “Apres moi le deluge” ar trebui interzisă sub ameninţarea celor mai grele pedepse. Da, fiindcă ăsta e mersul natural al vieţii unei specii cu viitor. Maturii au ca principală preocupare creşterea celor tineri. Repet, însă, totul făcut cu judecată şi în favoarea celor ce vin din urmă. Când văd că liderii unei comunităţi pun poliţistul, spionul şi judecătorul mai presus de profesor, medic, artist sau agricultor mi-e clar că acea comunitate este condamnată la disoluţie. Legile firii nu pot fi influenţate de poftele şi fiţele noastre.
Deocamdată, ne jucăm de-a Dumnezeii care pot opri timpul, dar când copiii de azi vor deveni nişte adulţi de teapa noastră şi ne vor trata cu nesimţire şi răutate, iar plăcerile după care alergăm în prezent vor ajuta cât frecţia la piciorul de lemn, ne-om aduce aminte că dezastrul a început în şcoli. Acolo unde profesorii se tem sau “li se rupe”, iar elevii normali devin o minoritate de care, ciudat, nu se ocupă nici un ONG “umanist”.
