ANALIZA CUPEI MONDIALE: Ce aduce Asia?

Campionatul mondial de fotbal 2010 a prilejuit, între alte câteva revelaţii, noua prezenţă a Asiei. Fiecare echipă de pe acest continent – Japonia, Coreea de Sud, Coreea de Nord – a jucat cu conştiinţa de sine ridicată, a practicat un fotbal studiat.

 

Fiecare a învăţat pe faţă din ceea ce au mai bun europenii şi sud-americanii şi a adus în faţă talente efective. Indiferent de rezultat (Coreea de Nord, de pildă, a pierdut dramatic cu Portugalia), fotbalul asiatic este după ani de progres continuu (încât victoria Chinei asupra Franţei, înainte de turneul final, nu mai poate fi socotită doar un accident de parcurs). Coreea de Sud a cedat greu în faţa unui Uruguay care are în Forlan şi Suarez atacanţi perspicace şi extrem de penetranţi, iar Japonia a cedat abia în prelungiri mai experimentatei echipe a Paraguay-ului.

 

Asia este compusă din mari culturi diferenţiate sub multe aspecte: regim politic, tradiţii istorice, istoria modernizării. Aceste culturi sunt, totuşi, unite de apropieri lingvistice şi de împărtăşirea din tradiţii budhiste sau confucianiste. De aceea, putem vorbi la un mod cuprinzător (nu neapărat vag general) despre Asia, inclusiv în fotbal. Ce aduce, aşadar, Asia în fotbalul actual?

 

Să luăm în considerare, ca ilustrare parţială, partida Japonia-Paraguay, din optimile de finală ale campionatului mondial din 2010. După 90 de minute încheiate cu scor alb, se putea spune că echipa sud-americană a beneficiat de experienţa competiţională, mai ales europeană, a lui Santa Cruz sau Nelson Valdez, care au împins în faţă jocul, şi de o tehnică individuală apreciabilă. Japonia, în schimb, a adus jucători de talent, precum Honda sau Nakamura, dar, mai ales, un angajament colectiv, bazat pe o motivaţie intensă a echipei.

 

Aceasta a făcut ca fiecare jucător să fie, la avansare, periculos pentru poarta paraguayană. Condiţia fizică nu pare să pună probleme jucătorilor niponi, ei fiind pregătiţi pentru un travaliu mai îndelungat. Stăpânirea abilităţilor tehnice în apărare a fost asigurată. De asemenea, controlarea mijlocului terenului, încât mereu se ivea jucătorul liber să preia iniţiativa atacului. Problema deschisă a rămas surprinderea apărării adversarului prin scheme neanticipate. Japonia pare să fi preferat intrarea în prelungiri şi în mecanismul loviturilor de penalti, în care, mai mult datorită sorţii, a pierdut la un gol diferenţă. Japonia nu merge mai departe în acest turneu final, dar tendinţele ce se dezvoltă în sânul fotbalului propriu o avantajează.

 

Meciul Spania-Portugalia a fost un meci al ambiţiilor unor ţări vecine, un meci de luptă în care era limpede că, dată fiind valoarea ridicată a jucătorilor, va pierde cel care face prima eroare. Spania a câştigat la limită având în faţă un Torres mai activ, un Xavi laborios, un Ramos periculos pe partea sa, un Niesta neobosit şi, ca de obicei, un David Villa de nestăpânit şi inspirat. S-a dovedit a fi înţeleaptă strategia antrenorului Del Bosque, axată pe două idei simple: urmărirea mingii, mai mult decât a artei jucătorilor Portugaliei, şi supravegherea vârfurilor adverse (mai ales Cristiano Ronaldo şi Simao) nu separat, ci înăuntrul jocului, care au dus la mai buna funcţionalizare a ansamblului.

 

Alături de jucătorii foarte tehnici, exersaţi în meciuri de importanţă crucială, Spania începe să etaleze o idee de joc proprie, ceea ce îi măreşte competitivitatea. Chiar dacă nu a avut anvergura confruntării Germania-Anglia, meciul Spania – Portugalia a prilejuit etalarea unei calităţi a fotbalului european de prim-plan – angajarea unei idei de joc limpezi.