Ca şi în alte speţe, cauza ţine de orgoliu. Omului nostru nu-i place să-şi consume timpul şi energiile muncind, ci ar dori - vorba cântecului - “să fie doar o zi boier, fumând trabuc şi bând cafea”. Şi privindu-i cu dispreţ pe cei din jur, mai puţin iubiţi de baftă, aş adăuga... în acelaşi timp, îşi detestă semenii care procedează invers şi îi periclitează - prin contraexemplu - dolce farniente-ul. Hai să vă dau nişte exemple!
1. Am cunoscut un cetăţean dintre cei (puţini la noi) care nu simt că
sunt la serviciu fiindcă, pentru ei, munca e un hobby. într-o zi, cerând un spor salarial, i se răspunde că nu sunt bani.
“Dar lui X i-aţi dat o primă babană, deşi munceşte mai lejer decât mine, ca dificultate şi ca eficienţă.
- Aşa o fi, dar pentru tine e uşor, fiindcă îţi place munca, pe când el trebuie să se chinuie.” Cu alte cuvinte, pasiunea pentru muncă este condamnabilă, pe când lucrul făcut în silă e de premiat! 2. într-o instituţie publică se transferă un funcţionar din alt oraş. De cum începe să se familiarizeze cu noul mediu, îşi dă seama că treaba nu merge la fel de bine ca dincolo. îi întreabă pe colegi de ce nu fac precum omologii lor din celălalt oraş, unde eficienţa muncii era mai mare şi, în consecinţă, salariile.
- “Noi nu suntem ahtiaţi după bani ca foştii tăi colegi”, a venit răspunsul. Cu alte cuvinte, important nu e să tragem tare şi să câştigăm bine, ci să ne treacă ziua de lucru cât mai relaxant, într-un mediu prietenesc, etc. Acum vreo 2 ani, un sondaj de opinie releva faptul că salariatul român pune atmosfera plăcută şi prietenească de la serviciu mult deasupra salariului câştigat. Evident, e bine dacă se poate menţine o atmosferă plăcută, însă la noi asta se traduce, prea adesea, în atitudini de genul “Oof, am greşit piesa/actul/lucrarea asta! Nu-i nimic, cel care urmează s-o preia mi-e prieten şi nu se va supăra”.
Amicul nu se va supăra, poate, însă eficienţa echipei va scădea fiindcă tot mai mulţi “colegi-prieteni” vor proceda la fel. Ce să mai zic despre “jmekerii” cu bani mulţi (nemunciţi, fireşte), cefe groase, lanţuri groase de aur, ochelari negri şi maşini puternice... Citeam pe un forum că, în lumea lor, a fi plătitor onest de taxe şi impozite e un semn de inferioritate, care te transformă într-un fel de vierme social. Vorba uneia dintre curviştinele cu pretenţii de vedetă mondenă: “Eu n-aş putea iubi un bărbat sărac”.
Sau o alta, de acelaşi calibru: “(...)amărâţii ăia de tax payer-i”! Vedeţi bine că munca, baza oricărei societăţi prospere şi civilizate, a ajuns, la noi, ceva între penibil şi iritant. Tinerii, mai ales, reacţionează violent la cuvinte gen “muncă”, “obligaţii” sau “respect”. Replica lor standard în astfel de situaţii este “comunistule, du-te în Coreea de Nord dacă ţi-e dor de muncă şi ordine!”. E uluitor cum pot nişte oameni care au acces la informaţie şi călătoresc în ţări prospere să-şi croiască viitorul pe principiul minimului efort, dacă nu direct pe hoţie, bişniţă şi golănie.
Chiar să nu fi aflat ei cum au ajuns bogate acele ţări? Chiar cred tinerii noştri că Germania, Spania, Franţa sau Italia sunt bogate graţie lumii interlope? Că nemţii sunt ce sunt ca urmare a comerţului cu beemveuri second-hand? Că spaniolii sau italienii o duc bine, fiindcă muncesc în dorul lelii şi îşi bat joc de lege? Că italiencele sau spanioloaicele se vând pe bani mărunţi ori spală bătrâni la fund ca să-şi cumpere ţoale de firmă? Că scopul vieţii tânărului neamţ este “să se distreze la maximum”? Cine Dumnezeu ne-o fi cretinizat în aşa hal, încât să judecăm cu bătăturile în loc de creiere?
De ce admirăm bălegarul şi strâmbăm din nas în faţa orhideei? Dacă aşa-zisa noastră clasă politică şi de afaceri e formată mai ales din escroci, dobitoci penali, papagali şi târfe, asta înseamnă că trebuie să-i urmăm exemplul, ba s-o şi susţinem, prin vot sau rânjete complice? Sunt întrebări retorice, desigur, însă cotidianul românesc devine irespirabil. Acum 12 ani am stat la Londra o lună şi mi-a fost dor de ţară. Pe viitor, sincer, nu cred c-aş mai simţi la fel. Şi nu din cauza vârstei...
