Prima revoluţie antreprenorială română

Nu cred că preţioasele şcoli de afaceri din Marea Britanie, din SUA sau de aiurea vor analiza vreodată ca atare posibilul concept de “revoluţie antreprenorială post-decembristă din România”.

Poate că a fost prea demult, poate că, la câte se întâmplă în lume, nu a fost pe radar, poate că revoluţia antreprenorială a fost eclipsată de revoluţia propriu-zisă, că România nu îşi poate aroga o sintagmă precum cea de “revoluţie antreprenorială” sau ar fi trebuit să admită că românilor le curge în vene sânge capitalist fără să fi fost expuşi vreodată la capitalism.

 

Acum 20 de ani, peste 20 de milioane de români care nu ştiau nimic despre capitalism s-au trezit brusc în faţa unor trăiri şi porniri greu de descris în termeni ştiinţifici la acea vreme, dar care acum ar putea să sune în felul “Fă afaceri sau mori”. 

 

Brutalitatea luării deciziei este cu atât mai flagrantă în România cu cât, dacă ne uităm în modelele comuniste de catifea din ţările din jurul nostru, vedem că spiritul antreprenorial era mitriadizat cu doze mici de capitalism strecurat cu sau fără sprijin instituţional. Cehoslovacia, Polonia, Ungaria sau Iugoslavia aveau modele primitive de capitalism chiar şi în cele mai grele momente ale dictaturii. Spre deosebire de acele modele, România a pornit de la zero. Emoţia trăirii antreprenoriale s-a aprins iute în sute de mii de români, care simţeau nevoia să vândă sau să cumpere pentru a vinde sau a cumpăra mai departe.

 

Au fost multe incubatoare antreprenoriale în anii ‘90, greu de clasificat, pentru că erau iniţiative care nu au mai fost sistematizate “la manual” până atunci, pornind de la micul trafic de frontieră, la asociaţiile familiale şi terminând prin privatizarea prin metodele MEBO sau utilizând cupoane. încercând să sistematizăm acum, pentru a vedea dacă mai există sămânţa antreprenorială în România, trebuie rememorat care era capitalul de lucru din prima revoluţie, pentru că nu existau bănci, sprijin guvernamental, bani de la UE, legi, infrastructură, comunicaţii, consultanţi, clişeul “Nu putem să facem aşa ceva în UE”.

 

 Acesta a fost fitilul care a aprins încărcătura explozivă a primei revoluţii antreprenoriale din România: nu exista ajutor, şi trebuia găsit în familie, printre prieteni; nu exista consultanţă, iar sfaturile veneau de la unii care ştiau mai bine; nu existau legi, dar nici bariere; nu exista un cadru reglementat şi fiscalizat, iar oportunismul acelei perioade romantice a permis românilor să se manifeste nestingherit în a face afaceri. 

 

în “prima revoluţie antreprenorială română”, care cu voia celor care au înfăptuit-o poate fi plasată în perioada 1990-1995, România a fost un chief executive officer de capitalism original. Rămâne însă de văzut cum, la capătul primului ciclu antreprenorial de 20 de ani şi în tumultul contemporan al unei crize mondiale, românii vor avea resursele, imaginaţia, determinarea şi (de data asta) ştiinţa pentru a se poziţiona pe traiectoria unei noi revoluţii.

Va fi foarte interesant de văzut şi în ce mod statul, care spre deosebire de acum 20 de ani guvernează cerberic asupra capitalismului românesc, va şti să fie leagănul unui nou ecosistem antreprenorial.