Mariile incendii ale Clujului: 1489 arde Biserica Sf. Mihail, 1627 explodează tone de praf de puşcă în Turnul Croitorilor, 1789 arde Primăria

Mariile incendii ale Clujului: 1489 arde Biserica Sf. Mihail, 1627 explodează tone de praf de puşcă în Turnul Croitorilor, 1789 arde Primăria

Dacă tot e așa de fierbinte vara și tot mai multe regiuni se confruntă cu incendiile, Muzeul de Istorie s-a gândit să povestească câte ceva despre marile incendii care au mistuit Clujul de-a lungul istoriei, dar și despre cum a evoluat orașul în urma măsurilor luate pentru prevenirea acestora.

Încă de la începuturile sale, comunitatea a fost confruntată periodic cu războaie, foamete, epidemii. inundații și incendii. Conflictele armate, fie ele războaie între creștini și otomani (și aliații lor), între catolici și protestanți, răscoale ale micii nobilimi sau păturilor sărace de orășeni și țărani, toate au fost însoțite de arderea recoltelor, de incendierea clădirilor sau de bombardarea interiorului cetății.

Cauzele naturale precum fulgerele, accidentele datorate stilului de viață și modurilor de construire a locuințelor sau atelierelor și, uneori, chiar acțiunile intenționate ale unora dintre cetățeni se adaugă cauzelor multiple ale incendiilor care au afectat cetatea și oamenii săi.

Concret, pentru a ne aminti doar unele dintre incendiile puternice care au intrat în scrierile cronicarilor vremurilor, pomenim focul din 1489, care pustiește orașul și arde Biserica Sf. Mihail, pe cel din 1601 sau incendiul pornit în 1627 de un fulger care produce explozia tonelor de praf de puşcă depozitate în Turnul Croitorilor și distrugerea sa, împreună cu o parte a clădirilor din jur. Mai apoi, în 1655, când trei sferturi din casele orașului ard pentru că aveau acoperișurile din lemn, sau, în 1689, când sunt distruse 34 de case. Un alt incendiu a fost în 1697, iar 1789 arde mare parte a orașului, împreună cu clădirea Primăriei. În 1830, Híd Utca (Strada Podului) este pustiită de foc.

Inițial, cei care se ocupau de stingerea incendiilor erau toți bărbații valizi, în special membrii breslelor aveau în grijă apărarea și întreținerea zidurilor și turnurilor cetății. După 1574, judele primar va angaja doi observatori care, sub prestare de jurământ, vor supraveghea orașul din Turnul Croitorilor, pentru a semnaliza apariția incendiilor. Înaintea lor se pare că o persoană („trompetul”) era cel care trebuia să dea alarma în caz de incendiu, dar nu își făcea întotdeauna datoria. În Gherla, alarma era data cu clopotele bisericii sau prin strigăte, iar în Dej se foloseau făcliile pe timpul nopții. Toţi bărbaţii sănătoşi erau obligaţi să se îndrepte spre incendiu cu uneltele adecvate și să ia parte la stingerea lui.

Măsurile de prevenire sunt adoptate treptat, de obicei după câte incendiu devastator. În 1621, sunt stabilite măsuri restrictive referitoare la coșurile de fum, utilizarea felinarelor, precum şi confecționarea a 20 de găleți din piele, ce urmau a fi păstrate la poarta Primăriei, pentru a putea fi folosite în caz de nevoie. Furtul de bunuri în timpul incendiilor era considerat o infracțiune gravă, iar vinovatului dovedit era condamnat la moarte. După incendiul din 1777, din afara zidurilor cetății, s-a hotărât instituirea pazei periferiilor pe timp de noapte şi împiedicarea intrării străinilor şi vagabonzilor în cetate.

Din 1782, regulile impuse cetățenilor prevedeau: obligativitatea folosirii țiglei sau șindrilei pentru acoperișuri; construcțiile noi erau permise doar dacă se construia și o fântână; vânzătorii de praf de pușcă trebuiau să păstreze marfa în locuri izolate, iar în prăvălii să nu ţină mai mult de 4 funți de pulbere (aproximativ 2 kg.); hornarii să cureţe mai des coşurile de fum, iar controlorii de hornuri să controleze mai des toate mijloacele de stingere a focului şi să se procure și să se păstreze în bună stare; să asigure permanent paza de noapte în târguri, atenţia să fie îndreptată spre cârciumi şi şatre; proprietarii de case să îşi procure scări; circulaţia cu lumânări fără lămpaşe, cu făclii sau cu pipa aprinsă prin locurile de depozitare a lemnelor şi orice alte locuri unde se puteau produce incendii era interzisă. Nerespectarea regulilor atrăgeau amenzi de la 3 la 12 florini ungurești, iar sumele astfel obținute erau folosite pentru recompensarea persoanelor care mânuiau ustensilele de stingere a focului şi aduceau apa în butoaie şi căzi.

Știm că în 1679, cei dovediți că ar fi cauza incendiilor erau condamnați la moarte prin decapitare sau ardere pe rug. În 1742, cei care umblau cu pipa aprinsă printre nutrețuri, șure sau alte locuri potențial periculoase sunt condamnați la “batere cu lopata”.

Din 1790, începe înlocuirea pavajelor de lemn (grinzi și scânduri) cu piatră. Pavarea durează circa 30 de ani, iar pentru obținerea materiei prime, administrația va impune ca fiecare car sau căruță ce intră în oraș să aducă câte un bloc de piatră pe care să îl predea orașului. Folosirea lemnului în construcția imobilelor din interiorul orașului este interzisă definitiv în 1830, când este în plină desfășurare demantelarea zidurilor medievale ale orașului.

Comenteaza